21 martie este Ziua Europeană a Muzicii Vechi, o zi care a fost menită să-l celebreze pe Johann Sebastian Bach care s-a născut în această zi, compozitorul care rămâne emblematic pentru nu doar ceea ce înseamnă muzica veche, ci pentru tot ce înseamnă muzica cultă, în general. Avem în față două concerte pentru vioară solo și orchestră, un concert dublu, pentru două viori și orchestră... Sigur, atâtea solouri de vioară în cantate, în lucrările pentru vioară solo... Dar astăzi să vorbim puțin despre concerte. Cât de des ai cântat concertele acestea și cum rezonezi față de ele?

Da, e adevărat că se cântă mult Bach, în special în anii de școală, datorită, poate, dificultății tehnice mai reduse, dar eu cred că muzica lui Johann Sebastian Bach merită mult mai mult de atât. Sigur, este foarte important pentru copii să cunoscă, să intre în contact cu aceste capodopere ale umanității. Dar, în același timp, chiar dacă dificultățile tehnice nu sunt de același nivel cu cele ale unui concert de Ceaikovski sau de Paganini, cred că muzica lui Bach ar merita să ocupe un rol mai proeminent, un rol mai important în repertoriile și interpreților și instituțiilor culturale, ale filarmonicilor.

Dacă îmi permiți, aș vrea să fac o mică paranteză. Știu că e o denumire acceptată în general, nu, muzică veche, dar eu cred că poate ar trebui să se numească muzică scrisă în alt secol. Muzica aceasta nu este veche în nici un fel, este mai actuală ca oricând și trecerea secolelor nu numai că nu a prăfuit-o, ci a făcut-o să strălucească din ce în ce mai mult. Muzica aceasta, a înaintașilor, odată cu trecerea timpului nu-și pierde din mesaj sau din încărcătură, ci din contră, se îmbogățește cu noi sensuri pentru noi, în ziua de astăzi. Așadar, da, muzică veche, dar nu este deloc veche, este o muzică senzațională.

Așa este, poate că este o traducere mai puțin fericită în limba română de la "early music", "muzică veche".

Da, muzică timpurie sună mai bine. Și la noi sunt festivaluri de muzică veche, tot felul de lucruri. Eu sunt un iubitor de vechituri de toate felurile. Când ești violonist, însuși instrumentul pe care cânți trebuie să fie cât mai vechi, nu? Ca un vin vechi, să fie cât mai bun. Muzica pe care o cânți este scrisă în urmă cu sute de ani. Deci, totul ține de vechime și de verificarea valorii odată cu trecerea anilor.

De fapt, ceea ce vrem să spunem este că Bach este contemporanul nostru, nu? Și în ce fel este, de fapt, contemporanul nostru?

Bach este în viețile noastre în fiecare zi. Sunt convins că fiecare dintre noi a avut cel puțin un telefon a cărui sonerie să fi fost ceva, o lucrare de-a sa, un preludiu... plus, direcția în care a dus el muzica... Nimeni nu a mai făcut ceva comparabil până acolo. Chiar și aceste concerte de vioară care au un rol minor în repertoriul marilor violoniști, pentru că, tocmai, nu demonstrezi ceva ieșit din comun cântând Concertul în Mi major de Bach - se face în clasa a V-a, a VI-a - sau Concertul în la minor de Bach, dar în clipa în care ai răgazul să le reiei în anii de maturitate, în clipa în care ai răgazul să intri în toată profunzimea lor, pe care n-ai cum să o percepi atunci, la 10-11 ani, atunci dintr-odată ești copleșit. La Bach nu e vorba de exterior, de partea aceasta fizică a muzicii, în sensul că este foarte greu și am izbutit să mă cațăr pe el ca pe-un munte! Nu, la Bach dificultatea, frumusețea muzicii este în interiorul ei. Este o muzică extrem de interiorizată, aș putea spune, fiind în același timp și foarte umană. Mulți îl văd pe Bach ca pe un fel de compozitor rece, de biserică. Deja te ia, așa, o mică înfrigurare. Și când vorbește direct cu Dumnezeu, cine suntem noi să ne interpunem aici între el și restul lumii! Or, Bach era foarte uman, era foarte cald în tot ceea ce scria. E pagina aceea celebră din jurnalul Annei Magdalena Bach, în care ea-și amintește de lacrimile din ochii lui când scria Patimile după Matei. Trăia muzica! Un om extrem de temperamental, de altminteri, în viața lui de toate zilele!

Așadar, concertele astea, după părerea mea, sunt niște bijuterii și ar trebui cântate cu același respect și cu aceeași devoțiune cu care cântăm concertele de Beethoven, de Brahms de Ceaikovski, de Stravinski... marile opusuri ale repertoriului de vioară.

Concertul pentru două viori și orchestră, dublul concert de Bach a avut poate un destin mai fericit decât cel al concertelor pentru vioară, datorită interpretărilor celebre de care s-a bucurat în special în prima jumătate a secolului trecut. E vorba de acea vibrație a sunetului de care, din păcate, violoniștii din ziua de astăzi s-au îndepărtat, acea personalitate pe care îndrăzneau să o picure acolo, în fiecare sunet... și, evident, când spun acest lucru mă gândesc la sunetul atât de personal al lui Yehudi Menuhin. Una dintre variantele mele preferate este aceea a lui Menuhin împreună cu David Oistrah în Festivalul "Enescu", dacă nu mă înșel. Și am înțeles că există și o variantă Menuhin cu maestrul său, cu George Enescu. Ce bijuterie, ce delectare trebuie să fi fost!

Sigur că, văzute prin prisma standardelor noastre din ziua de astăzi, atât de apropiate de perfecțiune și atât de îndepărtate de căldura emoției, poate sunt niște înregistrări imperfecte pe alocuri, dar vibrația pe care o transmit și emoția care este acolo, în fiecare sunet, cred eu că sunt o lecție deschisă.