Și iată-ne ajunși acum în fața unuia dintre marile concerte pentru vioară și orchestră din istoria umanității, unicul concert pe care l-a lăsat Ludwig van Beethoven, și care este o piatră de încercare pentru orice fel de violonist, din multe puncte de vedere. Mergi ca pe sârmă atunci când îl interpretezi, nu?

Da, într-adevăr, Concertul de Beethoven, cred eu că trebuie cântat măcar o dată în viață de orice violonist. Și, de fapt, cred că trebuie cântat periodic. Trebuie cântat, așa, măcar o dată la zece ani, ca să vezi cam pe unde ești, cum ai evoluat, în ce direcție a pornit-o sufletul tău de muzician, de interpret.

Este o lucrare extrem de puternică în aparenta ei fragilitate; sunetul viorii este destul de subțire în raport cu sunetul pianului sau al întregii orchestre. Dar forța nu vine dintr-o forță brută, dintr-o forță fizică, ci din această energie care este prezentă acolo și care este mereu metamorfozată în cele mai surprinzătoare moduri de către Beethoven. Am avut bucuria de a-l cânta de multe ori. De fiecare dată este, cumva, altfel. De fiecare dată caut exact acel nivel de energie care să fie potrivit cu piesa în sine, care să fie potrivit cu ceea ce simt eu în momentul respectiv. Nu există variantă corectă sau variantă greșită, există doar variante care îți vorbesc ție, ca ascultător, variante care te reprezintă pe tine, ca interpret, în momentul respectiv. Cred că este o cale greșită pe care mulți pornesc, mai ales atunci când se pregătesc de un examen sau de un concurs, în aceea de a-și propune să-i mulțumească pe toți - pe toți cei din juriu, pe toți cei din sală, pe toți criticii nu mai vorbesc... Este o cale greșită pentru că nu duce nicăieri. Duce doar la o muzică moartă, care nu are viață pentru că, practic, tăiem din interpretarea noastră tot ceea ce este personal, tot ceea ce este unic. Cred că trebuie să avem acest curaj de a ne asuma decizii care poate unora nu le plac, dar care ne reprezintă pe noi în acel moment. Nu există două interpretări identice, chiar cu același interpret, cu același dirijor, cu aceeași orchestră, dar în zile diferite. Energiile sunt altele pentru că muzica crește, muzica se schimbă, muzica evoluează odată cu noi. Se spune, desigur, că... sau chiar Beethoven a făcut la un moment dat o variantă pentru pian a acestui concert și, ce să zic, studiindu-l, de multe ori îmi ziceam "ia uite domnule, ce pasaj ușor ar fi fost ăsta la pian și cum ne mai rupem noi degetele în el la vioară!". Dar, pe de altă parte, partea lentă mi se pare - cu tot respectul și cu toată iubirea pe care o am eu pentru muzica de pian - totuși, partea lentă din Concertul de Beethoven sună mult mai bine, după părerea mea, la vioară decât la pian.

Eu cred că partitura asta pune și altă problemă, cred că printre primele dăți în istoria muzicii, aceea a dialogului dintre instrumentul solist și orchestră, care nu mai este același ca-n partiturile lui Mozart, de exemplu. Aici, solistul cred că trebuie să aleagă într-un fel, în el însuși, să poată să poarte un dialog cu orchestra. Așa este?

Categoric!

Adică, în partiturile de dinainte de Beethoven, era clar. Orchestra crea un acompaniament în cea mai mare măsură. Aici este vorba despre altceva. Solistul poate alege fie să conlucreze, fie să se simtă chiar în antiteză cu orchestra pentru a se putea impune.

Și aceasta tot o conlucrare este și ea. Adică se potențează aceste contraste care se nasc acolo. Nu știu dacă nu chiar Beethoven spusese la un moment dat "monstruoasa chitară de acompaniament a operei italiene". Evident, pentru el nu exista ceea ce este numit, poate cu un termen pe care muzicienii-l percep ca peiorativ, acompaniament... adică un fundal sonor acolo, un fel de zdrăngăneală de chitară. Dar nici la Mozart nu există, de exemplu, această pasivitate a acompaniamentului, ci există în permanență dialoguri, există în permanență comunicare, există o interdependență, există o muzică de cameră extinsă la rolul întregii orchestre ca partener de discuție. Sigur că simți că această forță simfonică a lucrării într-adevăr ...și vioara solo nu mai are rolul acesta de a-și expune capacitățile sale de virtuozitate sau de a face o demonstrație tehnică acolo, ci, tocmai, i se încredințează o muzică profundă, i se încredințează idei muzicale care intră în dialog cu celelalte idei muzicale prezentate de orchestră. Așadar, simți că devii parte a acestui întreg, a acestui tot. Simți că devii ca o parte, ca un compartiment întreg al unei orchestre. De aceea este atât de importantă experiența de muzică de cameră pentru orice muzician, mai ales pentru soliști. Pentru că, chiar dacă stai acolo în picioare, în fața orchestrei, totuși ești doar unul dintre actorii evenimentului care se întâmplă acolo, unul dintre ei. Și toate interacțiunile care se întâmplă acolo, se întâmplă într-o strânsă conlucrare. Că e vorba de conlucrare, că e vorba de antiteză, că e vorba de un milion de modalități de a se materializa, depindem cu toții unii de ceilalți, suntem cu toții acolo o echipă pe scenă, o echipă al cărei plan de joc a fost scris de Beethoven, de Mozart, de cine vreți.