Pentru următoarele noastre întâlniri vom vorbi despre obiectivitate în muzică. Nu întâmplător avem două lucrări de Johann Sebastian Bach pentru următoarele săptămâni. Prima dintre ele, Arta fugii - o alegere poate așteptată. Este acel gen de partitură despre care vorbeai de altfel, în care Bach a scris doar niște note și atât, în rest, nici o altă indicație.

Da, este una dintre puținele exemple de muzică pură pe care le avem; după părerea mea, una dintre capodoperele umanității, această lucrare, lucrare care continuă să fascineze și în ziua de astăzi, la secole după ce a fost compusă și cred că încă n-am ajuns la un răspuns definitiv... Arta fugii trebuie cântată la clarinet, la vioară, la orgă... și, poate, nici acesta nu este scopul de fapt al acestei lucrări.

Oricum, în epocă era un lucru foarte răspândit ca diverși artiști - că e vorba de pictori ori muzicieni - să ascundă în operele lor, să camufleze diverse simboluri; simbolurile christice, simboluri religioase, simboluri matematice, simboluri care să te trimită cu gândul la perfecțiune. Deci, muzica era doar un înveliș care ascundea un sâmbure de adevăr. Puțini, poate, erau conștienți de ceea ce percepeau și aș spune că aceste lucrări au oferit și vor oferi în continuare, secole de-a rândul, o sumedenie de delectări estetice celor care vor avea răbdarea, vor avea timpul și cunoștințele necesare pentru a le analiza. Pentru că o astfel de lucrare, o fugă de Johann Sebastian Bach - arta fugii sau oricare dintre lucrările sale - are foarte multe semnificații, foarte multe învelișuri. Modalitatea ei de a se concretiza sonor este doar una dintre modalitățile în care putem să ne bucurăm de muzica respectivă.

Puțină lume știe că Bach era și matematician și ar fi cumva greu de imaginat cum cineva în ziua de astăzi sau chiar și în ziua respectivă ar fi putut să integreze, să ascundă cu atâta naturalețe atâtea concepte, atâtea idei, atâtea sintagme de ordin matematic în muzică. Sigur, în Arta fugii e inclusiv, din câte știu eu, semnătura muzicală a lui Bach, lucrare oricum lăsată în mod voit neterminată. Nu se știe pentru ce a fost lăsată așa, dar una dintre interpretări poate fi aceea că Bach și-a recunoscut condiția de muritor. Nu putea crea ceva perfect, el nu era Dumnezeu să creeze ceva perfect, și-atunci într-adevăr lucrarea este neterminată având această atingere, această tușă umană în ceea ce face ea.

Bach e un compozitor fascinant. Îmi pare rău că lumea nu-l apreciază mai mult în ziua de astăzi. Mi se pare foarte modern în gândirea lui și în tot ceea ce a făcut. Puțină lume știe că el, de fapt, era un temperament extrem de ardent, extrem de conflictual, chiar. Din câte știu, a și ajuns la închisoare la un moment dat, a avut diverse conflicte cu oameni care-l enervau. Un om, în același timp, cu o inimă foarte sensibilă. Soția sa, Anna Magdalena, își amintește cum el, pe când scria Pasiunile după Matei, avea lacrimi în ochi. Deci, era trup și suflet în muzica pe care o scria. Un om care trăia foarte, foarte intens tot ceea ce făcea!