Aș vrea să ne detaliezi aceste idei asupra obiectivității și emoției în muzică pentru o partitură pe care tu însuți ai spus că e privită drept zaharisită sau siropoasă - Meditația de Massenet. Iată, o piesă foarte cunoscută și pe care, de fapt, e foarte greu să o cânți la modul ideal de bine.

Da, este întotdeauna o capcană a lucrărilor arhicunoscute pentru că, într-un fel sau altul, fiecare meloman sau fiecare dintre noi are în minte o variantă idealizată a acelei muzici. Sunt, apoi, tradițiile, nu? Tradițional, aici se face un ritardando, tradițional, aici se face o oprire... chiar dacă nu e trecută în partitură, asta este tradiția! Tradițional, se cântă mai repede chiar dacă compozitorul nu a vrut-o. Aceste tradiții, sigur, și-au avut poate importanța lor, au fost poate niște etape, niște explorări, niște încercări.

Eu cred că niciodată nu poți descoperi ceva important, ceva interesant într-o muzică, dacă nu-ți asumi și riscul de a greși, de a o lua pe arătură. Cred că atunci când deschizi o astfel de partitură unde parcă deja simți... ca atunci când ești în Bucegi, pe la Babele, și simți deja că toate pietrele sunt rotunjite de câți pași au trecut pe acolo... simți deja că toate frazele sunt parcă tocite cumva, sunt poate cele mai provocatoare pentru un interpret, pentru că evident trebuie să facă un exercițiu de dedublare în care să aibă curajul să se rupă voit de tot ceea ce s-a cântat înainte și să cânte muzica respectivă ca și cum ar cânta-o pentru prima dată, atunci scoasă cu cerneala încă udă de la compozitor.

Țin minte că un prieten pianist îmi povestea cum în Rusia nimeni nu mai poate cânta Concertul de Ceaikovski fără să i se facă rău, că e atât de cântat că nimeni nu-l mai suportă. Ei bine, și atunci când auzi o interpretare a acestui ultra, hiper celebru concert cântată cu acea uimire, cu acea înfiorare pe care o ai când o cânți chiar pentru prima dată și ești primul, și ești singurul care-l cântă, atunci n-ai cum să rămâi insensibil la așa ceva.

Deci, provocarea chiar aceasta este, să ai curajul să te rupi de toate aceste tradiții. Nu neapărat că ele ar fi complet greșite, întotdeauna există o anumită logică - că e vorba de o logică a comodității interpretării, că e vorba de o logică a răspunderii unor așteptări emoționale ale publicului. Dar, dacă vrem să fim noi înșine, trebuie să avem puterea să lăsăm, pur și simplu, deoparte toate lucrurile deja ambalate, preambalate, predigerate și să luăm muzica așa ca și cum ar fi fost scrisă chiar atunci. Îmi place să mă gândesc când cânt oricare concert că este pentru prima dată și-n același timp și pentru ultima dată. Trebuie să aibă această dublă semnificație - și de prospețime, și-n același timp și să aibă acest caracter ultimativ. De fiecare dată când artistul este pe scenă, indiferent unde s-ar desfășura concertul, artistul își propune să dea tot ce are mai bun, pentru că adevărul este că niciodată nu știm când va fi ultimul concert.

Ai avut vreodată în minte când ai cântat această Meditație și substratul literar, ceea ce vrea să exprime această muzică în cadrul operei din care vine, din Thais?

Sigur, mi se pare foarte important de înțeles contextul mare al lucrării. Am vrut să știu mai multe și despre viața lui Massenet, ce a compus el mai inspirat și mai puțin inspirat. Evident, libretul operei poate oferi niște chei foarte interesante de înțeles muzica respectivă. E un subiect foarte romantic evident, forța iubirii pusă în balanță cu forța credinței și aceste conflicte interioare care erau și ar trebui să rămână în continuare importante pentru oameni. Și acest moment de meditație, de respirație, între tensiuni foarte puternice, de viață și de moarte aproape, de moarte spirituală, trebuie să aibă acea puritate, acea claritate pe care o ai în momentul în care după ce sunt nori negri pe cer se înseninează și dintr-odată vezi acea puritate a luminii soarelui care îți încălzește inima, îți clarifică gândurile și îți arată calea de urmat.