Cristina Comandașu: Obiectiv-emotiv, este a treia stagiune de întâlniri cu Alexandru Tomescu, într-un context neobișnuit, pe care nu l-am trăit nici unul până acum, această pandemie, care ne-a întors viețile cu susul în jos, mai ales artiștilor, de aceea mi-a venit ideea să povestim în serial, ce înseamnă de fapt, obiectiv și emotiv în muzică pentru Alexandru Tomescu? Aș începe cu acea lucrare, care și mie mi s-a părut că este una dintre cele mai frumoase din istoria muzicii și mă bucur că ai ales-o și tu, acea minunată parte a 2-a din Concertul nr. 2 pentru vioară și orchestră de Serghei Prokofiev. Este atât de multă emoție acolo că, într-adevăr, cred că este un simbol pentru ceea ce înseamnă emoție, emotiv, în muzică.

Alexandru Tomescu: Da, într-adevăr este una dintre lucrările mele preferate. Am iubit întotdeauna muzica lui Serghei Prokofiev pentru că am găsit în el acel izvor inepuizabil de melodii. Prokofiev este unul dintre puținii compozitori, care a avut acest dar de la Dumnezeu de a crea melodii. Puțini au fost binecuvântați cu un asemenea dar, Mozart fiind fără îndoială unul dintre ei, poate și câțiva dintre compozitorii romantici. Prokofiev avea această naturalețe a nașterii muzicii și mi-a plăcut răspunsul pe care l-a dat el la un moment dat, când a fost întrebat ce crede el despre viitorul muzicii clasice. Adică, tocmai erau acele perioade în care se vorbea despre sfârșitul tonalității, Schonberg, dodecafonismul, toate aceste răsturnări majore de situație, care acuma, noi, privindu-le de la o oarecare distanță în timp, ni se par minore în raport cu imaginea de ansamblu. Însă, la momentul respectiv, într-adevăr, o astfel de întrebare, cam care ar fi viitorul muzicii avea sens și Prokofiev a spus cu toată sinceritatea că după părerea lui, sistemul tonal are în el suficiente resurse pentru a mai oferi omenirii încă cel puțin 2-300 de ani de-acum înainte, multă, multă muzică. Poate unii îl vor considera prea optimist, poate alții prea pesimist. Cert este că melodiile sale au acea naturalețe care te lasă fără suflare.

În special această parte lentă are o simplitate, aparentă evident, care pe mine cel puțin, mă emoționează întotdeauna, până în cele mai profunde unghere ale inimii. Această melodie care pare că vine de nicăieri și merge, merge, se întinde, nu-și pierde vremea Prokofiev cu temele de opt măsuri, cu toate aceste lucruri, aceste borcane în care, de multe ori suntem obișnuiți să punem toate lucrurile. Nu. Pur și simplu, o muzică care vine și cu care te conectezi acolo atunci când o cânți. Am cântat ambele concerte de Serghei Prokofiev. Îmi pare rău că nu a scris mai multe pentru vioară și la fel, am avut acea plăcere de a le pune împreună în aceeași seară, chiar dacă ele sunt scrise în perioade diferite ale existenței compozitorului, chiar dacă ele sunt aparent, de structuri, de facturi diferite, evident există o legătură intimă între ele și atunci când sunt puse unul lângă altul, alcătuiesc împreună un tablou mai mare, care are un alt sens.