Un dialog despre ce înseamnă să fii muzician contemporan din punctul de vedere al modestiei sau, dimpotrivă, al glamourului să-i zicem, dacă nu chiar staturii de vedetă sau de divă. Alexandru Tomescu este de altfel cunoscut pentru deschiderea sa, pentru faptul că indiferent în ce mediu se găsește - pe o mare scenă sau, dimpotrivă, alături de oameni cântând într-o piață - este la fel de deschis și de modest în sensul bun al cuvântului. Este o alegere conștientă aceasta?

Nu cred că alegi să fii modest, ci ești așa cum ești tu. Nu cred că anumite lucruri pot fi mimate, pot fi falsificate așa, pe permen lung. În ziua de astăzi mai degrabă s-ar aplica dictonul "Sunt modest, dar vreu să se știe!"... mai ales pe facebook... uite cât de modest sunt, cât de umil... Or, asta este o stare de normalitate. Adică, în clipa în care devii conștient de rolul tău, de poziția ta pe care o ai în societate trebuie să vezi lucrurile dintr-o anumită perspectivă - și etică, și morală, și religioasă. Sunt o mulțime de aspecte aici care vin să compună o anumită modalitate de relaționare cu cei din jur. În ceea ce privește muzica, sigur, lucrurile sunt poate puțin mai complicate, pentru că atunci cânt ești pe scenă - mai ales în postura de solist în fața unei orchestre, când ai de interpretat o partitură de bravură - trebuie să îmbraci poate alte haine. Dacă tu ca personalitate, tu ca structură internă a ta ești modest dar partitura pe care o interpretezi este o partitură de mare spectacol, atunci trebuie să te transformi într-un om de spectacol.

Și tu cum faci lucrul acesta?

Îmi place să mă schimb pentru fiecare concert, pentru fiecare partitură pe care o cânt și pentru că altminteri ar deveni plicticos dacă am fi aceiași indiferent dacă am avea de cântat Mozart, Prokofiev sau Bartok... ar fi foarte plicticos. Or, fiecare interpret trebuie să se pună în pielea personajului său și lucrurile nu sunt totdeauna doar așa, în alb și negru, modest sau extravagant... sunt o mulțime de fațete, o mulțime de trăsături pe care trebuie să le descoperi, pe care trebuie să le cultivi. De aceea, eu cred că un bun muzician, un bun interpret trebuie să aibă în el și calități de actor, o anumită flexibilitate a culorilor, a intensităților, a trăirilor pe care el le are. Chiar lucram recent cu bursierii de la Romanian Chamber Orchestra și încercam să le explic de ce atunci când suntem pe scenă emoțiile pe care le trăim acolo ar trebui să fie foarte vii, foarte intense în același fel în care actorii pe scenă poate exagerează puțin trăirile tocmai pentru a le da viață, pentru a le ajuta să treacă această linie invizibilă care separă scena de public, pentru a le transmite către public.

Ei, acum vreau să te întreb ceva care e destul de personal, dar nu pot să mă abțin să întreb. Ești considerat, până la urmă, cel mai important violonist român actual. N-a fost niciodată, așa, un mic drăcușor să vină să zică "Uite cine sunt eu! Poate ar fi cazul să fiu mai altfel!"

Întotdeauna, atunci când atingi un anumit nivel - eu mă străduiesc să-l ating și să-l depășesc în fiecare zi - provocarea este tocmai să poți să fii tu însuți în ceea ce faci, adică ceea ce propui tu publicului să te reprezinte 100% și, vorba lui Kasparov (mă rog, la șah e mai simplu; acolo există aceste clasamente, aceste cifre care spun cine e înaintea cui)... spunea că, într-un fel, cea mai greșită și cea mai tristă zi a vieții lui a fost cea în care a ajuns campion mondial, pentru că după aceea nu mai era nici un alt pisc de cucerit și apoi, tot restul vieții, a trebuit să-și apere acest titlu. În muzică, din fericire, lucrurile sunt mai nuanțate, sunt mai fluide, mai personale. Cuiva poate să-i placă foarte mult o anumită interpretare pe care altcineva să o deteste pur și simplu. Deci, lucrurile sunt mult mai subiective aici și provocare este să fii tu însuți în ceea ce faci mereu. Noi interpreții sunte primii care suntem conștienți de nivelul nostru, de cât de mult putem, de posibilitățile noastre, de cât de departe ne propunem să ajungem și eu cred că sunt prea ocupat ca să mă cult pe vreun laur de genul acesta. Și-n clipa în care m-aș culca pe vreun laur, deja ar fi game over.

În clipa în care am spus să ilustrăm muzical această idee între, să zicem, superficialitate, glamour și modestie a unui artist, instantaneu ai spus "Enescu și Lipatti".

Da, fără îndoială e unul dintre cuplurile de aur ale muzicii românești și, în același timp, cred că doi exponenți ai acestei lumi, ai unei alte lumi, o lume în care numărul de fani pe instagram sau pe facebook nu conta pentru că nu exista, și primau, pur și simplu, calitățile lor umane. Lipatti - cu acea eleganță a sa, o eleganță într-un fel modestă dar, mă rog, care în sinea ei avea ceva foarte rafinat, foarte aristocratic și... George Enescu - cu temperamentul său aș spune chiar poate diametral opus lui Lipatti, cu nerăbdările sale, cu energia lui debordantă și, în același timp, cu modestia sa proverbială. Eu cred că, da, e una din interpretările nemuritoare ale noastre.