ACUM:
21.00
Scena europeană
Înregistrări sau concerte în direct.
Urmează: 22.30 Interpreții Festivalului 'George Enescu' 2021 (R) Marile nume invitate, în înregistrări de referință.
Apoi: 23.30 Vitralii (R)

Obiectiv-emotiv cu Alexandru Tomescu și Cristina Comandașu Înapoi la: Emisiuni

Obiectiv-emotiv cu Alexandru Tomescu și Cristina Comandașu

Publicat: Luni, 24 Mai 2021 , ora 18.15

În această ediție vorbim despre concertele pentru vioară și orchestră de Serghei Prokofiev, două concerte pe care le-ai și cântat aici, la Sala Radio, două concerte deosebite între ele. Unul, scris chiar în preajma revoluției ruse; de altfel, partitura nici nu s-a păstrat - a fost reluată la Paris în primă audiție după ce s-a terminat primul război mondial. A doua partitură, scrisă aproximativ în același timp cu baletul "Romeo și Julieta"; de altfel, se și simt influențele acelei lucrări, în anii '30 ai secolului XX. Două partituri fundamentale pentru literatura violonistică universală, dar în special pentru ceea ce denumim astăzi muzică modernă.

Care este relația ta cu aceste concerte? Și te întreb și prin prisma faptului că mulți încă se tem de această muzică ce, iată, are mai bine de o sută de ani.

E o muzică deja clasică, neoclasică. Cele două concerte pentru vioară de Serghei Prokofiev pentru mine, evident, sunt niște lucrări pe care le iubesc în mod deosebit. Sunt printre preferatele mele și chiar intră într-o listă foarte scurtă de lucrări pentru vioară pe care le ascult de multe ori de plăcere. De obicei îmi place să ascult muzică de pian, muzică simfonică, muzică de jazz, alte feluri de muzici, dar muzica de vioară... mai greu așa să mă pot lăsa furat de magia muzicii pentru că știu exact tot ce se întâmplă acolo și e destul de greu. Dar aceste două concerte de Prokofiev trec mult dincolo de toate celelalte. O dată, datorită acestui dar pe care-l avea Prokofiev, de a naște melodii. Nu toți compozitorii l-au avut. Poate o să supăr pe mulți, dar, de exemplu, Beethoven nu năștea melodii. Avea alte daruri, evident, știa să creeze atmosfere, știa să creeze energii uriașe, dar melodii... mai greu. Poate de aceea nici nu a compus operă.

Prokofiev, știu că la un moment dat a fost întrebat - era acea perioadă de criză a tonalității, sfârșitul muzicii așa cum o știam noi, lumea părea că se va sfârși la jumătatea secolului trecut - cam ce resurse credeți că mai are muzica asta tonală, muzica clasică? Ce resurse de a genera noi și noi melodii? Pentru că, la un moment dat, chiar părea că toate melodiile au fost deja compuse. De unde să mai scoți alte melodii!? Și Prokofiev a zis că, după părerea lui, pentru cel puțin trei-patru sute de ani mai sunt resurse fără probleme. Și-atunci, asta așa m-a uns pe inimă! Evident, se simt în ele toate aceste influențe ale muzicii ruse, ale muzicii populare ruse, ale muzicii cantabile... melodii din acestea care vin de nicăieri și te duc în ceruri, te duc în alte locuri... O muzică, pur și simplu, fantastică! Acum ar fi greu să spun care dintre cele două concerte îmi place mai mult. Cum ai spus și la început, ele sunt foarte diferite ca structură. Primul concert poate e un pic mai sălbatic. Începe, cum începe și Concertul de Sibelius, așa, într-o plutire în necunoscut, în niște cețuri, foarte poetic, foarte romantic. Evident, scherzo acela absolut nebunesc, cum probabil numai în Rusia poți trăi genul acesta de excese... Și, ce-mi place cel mai mult la acest concert nr. 1 este că pentru finalul concertului - asemenea lui Mozart, care alesese de multe ori astfel de încheieri de concert în eter, dispărând așa, undeva - muzica dispare la un moment dat. Se înalță până ce dispare și e o poezie incredibilă, care pe mine mă lasă cu gura căscată de fiecare dată.

Concertul nr. 2 este, cumva, mai clasic. Temele sunt expuse mai direct, respectă structura aceasta repede-lent-repede... partea a doua din concert...


Este una dintre preferințele mele absolute de părți lente din toată istoria muzicii!

Așa este. Mă rog, eu aș pune acolo și partea a doua din Beethoven, și alte părți... Bruch, nr. 1... sunt multe părți lente geniale. Dar asta, într-adevăr, are în același timp o simplitate. Orchestra aproape că nu cântă deloc, ești singur. Îmi amintește poate de anumite cvartete de Haydn, unde, tot așa, rămâne vioara I solistă, iar ceilalți sunt pur și simplu niște pizzicato care-o însoțesc. Practic, ca solist, tu ai această șansă de a crea o lume întreagă prin melodia pe care o cânți.

În schimb, ce nu se vede pentru ascultător este că Concertul nr. 1, care pare mai sălbatic, de fapt, este foarte riguros din punct de vedere al partiturii. Începi într-un tempo și cam în tempo-ul acela stai toată partea respectivă. Ei bine, Concertul nr. 2 are o instabilitate incredibilă din punct de vedere al tempo-urilor. Adică, numai pe prima pagină din partea I sunt vreo 4-5 tempo-uri - o provocare uriașă pentru dirijor și pentru orchestră. Sunt niște schimbări de tempo care sunt organice, urmăresc energia muzicii bineînțeles, dar trebuie puse împreună cu solistul. Și, ce înseamnă spiritul și energia rusă... țin minte că am cântat Concertul nr. 2 de Prokofiev într-o ediție a Festivalului "George Enescu" împreună cu Orchestra Teatrului Mariinski din St. Petersburg și cu Valery Gergiev și... în stilul obișnuit al lui Gergiev, a fost o singură repetiție și eram disperat, penru că e un concert care necesită un oarecare timp de acomodare cu toate aceste schimbări de tempo care fac parte din substanța muzicii. Și, totuși, a fost suficientă o singură repetiție cu mai puțin de o oră înainte de concert. Gergiev dirija cu scobitoarea sa clasică... și, ceea ce m-a impresionat a fost într-adevăr comunicarea sa non-verbală cu orchestra. Aproape că nu le vorbea absolut deloc, dirija, toată lumea era numai ochi și urechi... la un moment dar, spre surpriza mea, suflătorii au greșit, au ratat un pasaj... și-atunci a oprit, nu le-a spus nimic, doar s-a uitat un pic urât la ei, am reluat și au știut imediat cum să... Deci, comunicarea vizuală a funcționat!