Dintre toţi compozitorii romantismului târziu, Brahms era cel mai ataşat de idealul clasic, aşa cum se prezintă el în muzica lui Haydn, Mozart şi mai ales în creaţiile lui Beethoven; nu întâmplător Hans von Bülow a caracterizat odată Simfonia I de Brahms ca "a zecea simfonie beethoveniană". În tinereţe Brahms, născut în 1833 la Hamburg, a fost promovat de Robert Schumann ca cea mai mare speranţă muzicală a viitorului, iar ca autor matur a devenit pentru muzicienii conservatori cel mai viguros simbol al tradiţiei muzicale, opus al "degenerării" reprezentate de muzica lui Wagner şi a adepţilor acestuia. Simfoniile, creaţiile vocale şi corale, opusurile camerale şi piesele pentru pian compuse de Brahms sunt saturate de emoţii puternice, încadrându-se, în acelaşi timp, în structuri foarte bine definite.

Prietenia cu familia Schumann

Fiu al unui contrabasist din Orchestra Filarmonicii din Hamburg, Brahms şi-a început carierea muzicală ca pianist, contribuind, ca adolescent, la veniturile familiei, cu banii câştigaţi din cântatul în diverse restaurante, taverne şi chiar bordeluri. Deşi în cercul său de apropiaţi se aflau deja încă din tinereţe artişti de renume ca violoniştii Eduard Reményi sau Joseph Joachim, prietenul şi mentorul lui Brahms, persoana care a jucat un rol esenţial în dezvoltarea carierei sale, a fost Schumann; acesta era cel mai ardent admirator al lui Brahms, iar respectul şi admiraţia erau reciproce. După stingerea din viaţă a lui Schumann, în 1856, Brahms a devenit confidentul şi prietenul de o viaţă al văduvei artistului, pianista şi compozitoarea Clara Wieck Schumann. După o viaţă marcată atât de recunoaştere şi succes în sfera profesională, cât şi de aparente nereuşite în viaţa privată (compozitorul a avut câteva legături amoroase, însă nu s-a căsătorit niciodată), Brahms a murit (era bolnav de cancer la ficat) în 3 aprilie 1897.

Creaţia muzicală

Brahms a reuşit să creeze capodopere în fiecare gen în care a compus, multe dintre creaţiile sale regăsindu-se în repertoriul curent al zilelor noastre. Probabil cea mai ambiţioasă creaţie a sa, Recviemul German, este reinterpretarea personală a unei forme vechi, iar cele patru simfonii - luxuriante, grandioase şi expresive - se numără printre cele mai semnificative opusuri ale literaturii simfonice; concertele lui Brahms sunt, în mod similar, monumentale, cvasi-simfonice - cele două concerte pentru pian au fost scrise între anii 1856 şi 1859 şi, respectiv, în 1881, iar concertul pentru vioară în 1878 - toate trei putând fi interpretate numai de solişti foarte bine pregătiţi tehnic şi plini de vigoare şi rezistenţă. Opusurile camerale sunt printre cele mai sofisticate creaţii ale epocii romantice, iar clarinetul, un instrument în mare parte ignorat de contemporanii compozitorului, este adesea inclus în partiturile extraordinare ale lui Brahms. Deşi artistul a fost mai puţin atras, în comparaţie cu Beethoven, de genul sonatei pentru pian (Brahms a scris 3, Beethoven 32), el a scris numeroase piese pentru pian. A arătat un interes deosebit pentru variaţiuni (folosind, bunăoară, teme de Schumann, Haendel sau Paganini) şi a scris diverse piese "de caracter" - balade, intermezzi şi rapsodii - acestea reprezentând una dintre cele mai importante realizări ale muzicii dedicate claviaturii în secolul al XIX-lea.

Johannes Brahms este 'Compozitorul săptămânii' la 'Arpeggio' în perioada 9-13 februarie 2015 - opusuri de referinţă din creaţia compozitorului german puteţi asculta în fiecare zi începând cu ora 12.00.