"Sunt umila servitoare a spiritului creator" - cuvintele Adrianei Lecouvreur în interpretarea Mariei Guleghina. Nu ştiu cât de umilă este marea soprană în viaţa de zi cu zi, dar pe scenă ea se află, cu totul autentic, în slujba muzicii. Am avut ocazia să o ascultăm în concert sâmbăta aceasta, în 8 februarie, la Opera Naţională din Bucureşti. Vă mărturisesc că, deşi ascultasem înregistrări recente, din 2019, cu marea Guleghina, nu ştiam la ce să mă aştept când am intrat în sala operei. De unde această incertitudine, având în vedere celebritatea artistei? Vârsta - vârsta ei a fost ceea ce cred că am avut cu toţii în minte când am venit să o ascultăm - Guleghina împlineşte în august 2020 61 de ani; şi oricât de disciplinat, de inteligent şi, până la urmă, de norocos poate fi un cântăreţ, vârsta începe să se facă auzită de la un anumit moment înainte. Aş minţi dacă v-aş spune că Maria Guleghina pe care am ascultat-o acum la Bucureşti este aceeaşi pe care o ştiam din înregistrările ei cu Luciano Pavarotti, Leo Nucci, Marcello Giordano sau Jose Cura, realizate cu ani în urmă. Dar diferenţele nu sunt, totuşi, foarte mari - vocea ei nu bate şi este încă foarte puternică şi proaspătă în registrul acut (care are, într-adevăr, nesiguranţe, pe alocuri); frazările sunt foarte logice, jocul scenic - atât cât a permis contextul de concert - firesc. Dar mai mult decât orice Guleghina este emoţionată şi emoţionantă - nu mă aşteptam să fiu impresioantă până la lacrimi, dar am fost...şi nu eram singura. Am spus-o şi cu alte ocazii: această capacitate de a accesa profunzimile proprii şi pe cele ale ascultătorilor este rară şi trebuie preţuită, pentru că doar ea face diferenţa dintre un executant - chiar dacă virtuoz - şi un artist. Iar Maria Guleghina este artistă!

La Bucureşti a cântat în prima parte a serii muzică de Verdi - arii şi momente din operele Bal mascat, Nabucco şi Macbeth, iar în partea a doua creaţii veriste de Puccini, Ponchielli, Cilea, Leoncavallo şi Giordano. Toate în compania orchestrei instituţiei şi a dirijorului italian Alberto Veronesi, care au susţinut-o aşa cum au putut mai bine...Au fost şi momente orchestrale, care au alternat cu cele solistice. Au cântat, de asemenea, mezzo-soprana Antonela Bârnat, basul Marius Boloş şi corul Operei bucureştene, pregătit de Daniel Jinga.

Guleghina a părut să s-a simţit mult mai bine, a fost mai relaxată în partea a doua a concertului, care s-a deschis cu Suicidio din Gioconda lui Ponchielli şi ar fi trebuit să se încheie cu La Mamma morta din Andrea Chenier de Giordano. Însă celebra soprană născută în Ucraina a mai dat câteva bisuri: Pace, pace, mio Dio din Forţa destinului de Verdi, dar şi un splendid Ave Maria de Caccini. Pentru mine concertul Mariei Guleghina a fost, deci, o surpriză plăcută. Sunt nerăbdătoare să o ascult pe soprană şi în 13 februarie, când va interpreta, pe aceeaşi scenă a Operei bucureştene, rolul titular din opera Turandot de Giacomo Puccini - o producţie nouă, în regia lui Mario de Carlo.