Ulrich Drechsler, la începutul concertului pe care l-a susținut ieri la Institutul Cultural Francez a declarat că, deși călătorește mult, în România a venit de cele mai multe ori. Iubește țara noastră pentru publicul ei uluitor la nivel emotional, și pentru extraordinarele festivaluri de jazz care sunt organizate aici. De această dată, clarinetistul și saxofonistul german stabilit la Viena și-a prezentat cel mai recent proiect care încă nu este pe disc, Liminal Zone, în acest concert organizat de Jazz Fan Rising și Forumul Cultural Austriac. Ce am ascultat - un mix de jazz, muzică clasică, muzică scandinavă, sufi, muzică de film, artistul declarând că jazz-ul pentru el reprezintă tocmai această posibilitate de a combina orice stil de muzică, este acel spațiu în care totul este posibil. L-a însoțit pe Ulrich Drechsler o echipă internațională - basistul austriac Oliver Steger, la percuție Raphael Keuschnigg, pianistul iranian Amir Ahmadi și... soprana de origine turcă Özlem Bulut - cu alte cuvinte echipa Caramel, parte a unui proiect extrem de cuprinzător, în acest caz fiind vorba despre jazz și toate influențele de factură world music. Personajul principal, cameleonic desigur, se plimbă cu dezinvoltură în orice alcătuire sonoră, și a apărut fascinat de mirajul melismatic și insinuant al muzicii orientale, desigur ambalată în acest discurs modern, al jazzului contemporan. Atmosfera lipsită de agresivitate, a fost construită printr-o sumedenie de tonuri semi-obscure, modale, cu ritmuri insinuante, și sunete prelungi, învăluitoare, grave datorate desigur clarinetului bas, atât de asemănător ca timbru duduk-ului armenesc - într-un puternic contrast cu vocea sopranei de coloratură, pe care am admirat-o mai ales atunci când a cântat în registrul grav și a improvizat cu nonșalanță. Cu totul remarcabil a fost și pianistul iranian Amir Ahmadi pe care ni l-am fi dorit mult mai prezent în scenariul acestui concert.

Extrem de generos ca melodicitate, ca stare meditativă, cu influențe Ludovico Einaudi, dar și Tord Gustavsen prin spațialitatea discursului, uneori minimalist, alteori halucinant de repetitiv, Liminal Zone își trădează caracterul eclectic. Ulrich Drechsler caută soluții în combinațiile cele mai stranii, trăiește muzica la un nivel afectiv foarte intens, transmite publicului această pasiune, și cred că și-a propus să reconcilieze prin acest proiect două categorii aparent foarte diferite - publicul de jazz cu cel de operă - nu prin caracterul muzicii, doar prin formula propusă. A fost extraordinar și momentul în care una dintre boxele de pe scenă a început să pulseze ritmic, muzicienii s-au întrerupt și au început spontan să improvizeze frenetic, spre încântarea publicului. În jazz orice este posibil, atunci când pe scenă sunt muzicieni excepționali.

"Ulrich Drechsler e un tip foarte deschis în diferite direcții. Mi-aduc aminte ce m-am mirat acum vreo opt, nouă ani când a cântat la noi, în Green Hours, când îmi vorbea de Caffe Drechsler și nu înțelegeam ce e... o cafenea pe care vrea să o facă, un stil de muzică... Ei, el merge în stiluri diferite și ăsta a fost  profund frumos! De fiecare dată cântă altfel, măcar un pic altfel. Și e o surpriză pentru mine senzaționalul pianist iranian, persian, pe care l-a adus. O seară splendidă! Să fiu sincer, m-am așteptat să existe incursiuni efective în muzica de operă sau muzica barocă, sau ceva de genul acesta... nu, a folosit vocea ca un instrument și soprana de coloratură are în voce un instrument care a împlinit orchestrația concertului. Voicu Rădescu - Green Hours"

"Mie mi s-au părut geniale și conceptul și tipul de muzică pe care l-a adus. Mi-a plăcut foarte mult pianistul, cu o tușă foarte plăcută. Poate că ar fi putut să se ducă un pic mai departe. Foarte interesant! Tehnica, foarte bine și  cald, în același timp. Gabi Rean - IT"

Ulrich Drechsler la final de concert ne-a spus și cum a apărut ideea de a alătura o soprană de coloratură unui combo de jazz:

"Din filme si din neoclasicism. Întotdeauna caut să fac ceva special în muzică, ceva care o separă de curentul mainstream. Doar o formație cu o secție ritmică și clarinet bas mi se pare plictisitoare. Deci, am căutat o contraparte pentru instrumental meu, bineînțeles nu în același registru. Clarinetul bas nu este un instrument puternic, dar poate umple spațiul, deci am căutat o contraparte la două octave superioare. O cunosc pe Özlem de ceva timp prin proiectele ei, este o minunată cântăreață în tradiția kurdă, care a și studiat și canto clasic la Viena. Are acest timbru turcesc, este foarte emoționant, de aceea am rugat-o să ni se alăture. Nu pot să compun doar într-un singur stil, întotdeauna există o mixtură, pentru sunt atâtea muzici minunate, fiecare stil are calitățile sale, istoria sa, deci de ce să nu luăm ceea ce este mai bun din toate aceste lumi și să facem ceva nou. Este marele avantaj al timpului nostru, să avem o asemenea paletă muzicală, din care putem să alegem ceea ce este mai bun.