Tannhäuser - o slujbă religioasă!? - Radio România Muzical

Arhivă : Cronici Înapoi

Tannhäuser - o slujbă religioasă!?

Publicat: marţi, 6 Iunie 2017 , ora 10.56

Cosima Wagner notează în memoriile sale că, pe patul de moarte, Richard Wagner ar fi spuns: Îi rămân dator lumii cu un Tannhäuser!. Povestea cântăreţului rătăcit în Venusberg-ul păcătos -cel care, plictisit de plăcerea carnală, doreşte să revină la dragostea pură a frumoasei Elisabeth dar la care nu poate accede decât după ce papa de la Roma i-ar acorda iertarea - l-a obsedat pe creatorul ei, care i-a dat nu mai puţin de trei versiuni şi ar mai fi avut şi alte intenţii de schimbare, doar că timpul nu i-a mai permis. Trag de aici concluzia că atât poetul cât şi muzicianul s-au întors mereu la acest Tannhäuser de tinereţe care, după Olandezul zburător/Vasul fantomă, preia şi duce mai departe o temă ce va domina întreaga creaţie wagneriană - mântuirea prin dragoste, sacrificiu şi pocăinţă. Nici poetul şi nici compozitorul nu puteau ignora propriile experimente , atât literar-teatrale cât şi muzicale, din ce în ce mai îndrăzneţe, de la partitură la partitură. Olandezul zburător, Tannhäuser şi Lohengrin sunt pline de poveste depănată. În primele partituri, orchestra iese în faţă doar în anume momente, în rest, acompaniază şi comentează mai mult sau mai puţin discret. Tetralogia Inelul Nibelungului este acţiune pură şi ar putea fi numită o uriaşă simfonie cu voci. În Parsifal, Wagner revine la primele sale gânduri, renunţă la acţiune, mută accentul de pe orchestră şi... povesteşte la nesfârşit. Doar că nu o face prin arii de stil "vechi" ci pe un recitativ interminabil. Astfel, arcul peste timp se închide şi Tannhäuser se apropie oarecum de Parsifal - sau Parsifal de Tannhäuser - deşi, la o primă vedere, între cele două partituri nu prea există legătură. Şi totuşi....Am făcut acest comentariu pentru a ajunge la spectacolul pe care regizorul italian Romeo Castellucci ni l-a prezentat în debutul său la Opera Bavareză de Stat din München, Tannhäuser, pe care nu mă pot împiedica să-l percep ca pe o... uriaşă slujbă religioasă de mântuire. O slujbă în care însă, contrar mesajului partiturii originare şi în ciuda toiagului înflorit - care nu poate fi ocolit căci libretul îl impune - iertarea nu este acordată păcătosului. Cu acest gest, regizorul se îndepărtează de compozitor, schimbând sensul mesajului unei capodopere. Se poate? De ce nu!? Căci care este, de fapt, rolul unui regizor într-un spectacol de teatru sau teatru muzical? Trebuie el, regizorul, să urmărească fidel acţiunea partiturii, să preia ad litteram personajele, timpul, moda şi felul lor de a gândi şi să deseneze scenic o acţiune dată, în cele mai mici detalii ? Sau un adevărat artist creator îşi poate permite să ia libretul doar ca punct de plecare şi, dând frâu liber imaginaţiei, să interpreteze în cheie proprie, care poate fi şi abstractă, cuvântul şi faptele? Istoria a demonstrat că cea de a doua atitudine este cea care duce spectacolul de teatru (muzical) mai departe, îl adaptează vremurilor şi... îl salvează de la desuetudine şi moarte. În acest context, nu putem decât aprecia noul Tannhäuser pe care, cu siguranţă, Castellucci l-a gândit şi l-a analizat în cele mai mici detalii astfel încât, în adâncul celor mai celor mai complicate rădăcini să existe totuşi, o legătură între Tannhäuser -ul compozitorului şi Tannhäuser -ul său. Asta însă, după părerea mea, doar până la afirmaţia finală, în care păcătosului i se refuză mântuirea. Şi asta fără urmă de ezitare. Să explic. Spre finalul operei, începând cu întoarcerea lui Tannhäuser purtând în mâini toiagul uscat, pe toată Povestirea Romei şi apoi pe tot finalul lucrării, pe fundalul scenei sunt proiectate cu litere mari informaţii legate de timp: De atunci a trecut o secundă...De atunci a trecut o clipă... De atunci a trecut o oră...de atunci a trecut o zi ...şi tot aşa până la De atunci au trecut miliarde de miliarde de miliarde de miliarde de miliarde....de ani! Din trupurile celor doi eroi nu au mai rămas decât două grămăjoare de cenuşe ce sunt aduse în scenă în două găleţi şi deşertate pe mormintele lor. Observatori din umbră, Elisabeth şi Tannhäuser îşi amestecă, pe ultimele acorduri, ei înşişi cenuşa. Nu spiritele, ci rămăşiţele pământeşti! Şi asta, după ce a trecut o eternitate care ne lasă uşor să ne gândim la un ....niciodată! Niciodată păcătosul nu va fi iertat. Iar sacrificiul femeii care iubeşte a fost inutil. Eu cel puţin, asta am înţeles din interpretarea lui Castellucci. Şi acest final mă duce cu gândul la începutul spectacolului, la un Venusberg oribil, în care ea, regina plăcerilor păcătoase, deci interzise, este prezentată ca un munte hidos de grăsime, cu burţi revărsându-se în straturi şi sânii atârnând ca nişte saci goi. În jurul ei, pulpe şi fese uriaşe, torsuri pline de slănină, alţi munţi de carne ce respiră regulat, lipsite de chip, lipsite de identitate. În această mizerie s-a scufundat Tannhäuser; din această mizerie nu se va mai ridica niciodată.

Se poate glosa la nesfârşit pe detaliile de regie, scenografie şi costume , toate semnate de acelaşi Romeo Castellucci, vestit în lumea teatrului pentru atenţia pe care o dă vizualului în spectacolele sale, prin încărcătura de simboluri pe care oboseşti repede să încerci să le descifrezi şi să le explici. Dar este oare necesar să îţi explici totul !? După surpriza grotescului din Venusberg m-am aşteptat la tot ce este mai rău dar, dimpotrivă, am primit apoi doar frumuseţe! Marea sală de concurs din actul secund este o imensă instalaţie în permanentă mişcare, în care perdele albe, uriaşe, se desfăşoară, înfăşoară, rotesc... lent pe un complicat labirint de şine montate deasupra scenei. Impresia de biserică, de templu, de sanctuar este copleşitoare. În acest decor Elisabeth se mişcă fantomatic, drapată şi ea în alb, ca o... fantomă, o iluzie... Aceste perdele îi vor impiedica pe cei doi, Tannhäuser şi Elisabeth, să se vadă şi să se atingă. Ei se pierd în faldurile mişcătoare ce formează un adevărat labirint. Grupul pelerinilor intră în scenă ducând cu greu pe umeri un uriaş bulgăre de aur, avere şi povară totodată... Pe uvertură două duzini de amazoane cu sânii goi, mânuiesc cu măiestrie arcuri uriaşe cu care trimit săgeţi - perfect coordonat pe motiv muzical ! - într-un imens cerc ce reprezintă pupila unui ochi şi care se transformă apoi într-o ureche. Amazoanele vor fi mereu prezente în scenă, decorative, superbe... Tannhäuser apare în Venusberg coborând din conturul siluetei lui Elisabeth, care pluteşte peste scenă... Şi lista unor astfel de detalii de montare ar putea continua căci inventivitatea lui Castellucci este debordantă. Regizorul îşi justifică fiecare gest, fiecare opţiune, într-un text publicat în programul de sală. El explică simboluri şi legături - de exemplu de ce arcul este folosit şi ca liră de către cântăreţi - dar mi-am dat seama că nu este foarte important să descifrez înţelesuri complicate ci mult mai important este să mă bucur de splendoarea unui SPECTACOL cum nu mi-a mai fost dat să văd până acum.

Toată această mişcare de imagini şi decoruri, aglomerarea de informaţii destinate ochiului au dus, obligatoriu pot spune, la o anulare a jocului actoricesc al cântăreţilor. Ei se mişcă încet, stau mult pe loc, trăiesc interior tot ce li se întâmplă... De aici, impresia unui oratoriu cu costume. Vocile se desfăşoară discret, fără pasiuni mocnite şi fără explozii spectaculoase, asemenea alternanţei de tensiune pe care o impune arta oratoriei. La fel şi orchestra desfăşoară muzica romanticului Wagner reţinut şi în tempouri mult mai lente decât eram obişnuiţi (de unde şi reale probleme de respiraţie pentru cântăreţi). Dirijorul Kirill Petrenko s-a pliat perfect viziunii regizorului pe care nu o deranjează cu nicio explozie temperamentală. Şi, trebuie să recunosc, muzica lui Wagner este le fel de frumoasă şi în această desfăşurare de slujbă religioasă. Parcă toţi cei ce participă la spectacol, regizor, dirijor, cântăreţi, instrumentişti, corişti, balet ştiu că, orice ar face, nu vor reuşi nimic. Pot doar spera, şi atunci litania lor curge impersonal, calm, reţinut, resemnat. În acest context, vocile soliştilor au fost foarte bine alese. Nu m-aş fi gândit niciodată la tenorul Hans Florian Vogt ca la un bun Tannhäuser dar, vocea lui juvenilă şi strălucitoare s-a potrivit perfect viziunii lui Castellucci. Anja Harteros a fost o Elisabeth parcă nepământeană, o ...sfântă rătăcită pe acest pământ unde nu se simte bine şi nu îşi găseşte locul. Minunat cântată, Aria Luceafărului de către Christian Gerhaher. Şi mă opresc aici, căci tocmai am aflat informaţia pe care doresc să o împărtăşesc cât mai repede tuturor celor interesaţi: Duminică, 9 iulie, la ora 21,45 ( deci 22.45 la noi) canalul Arte va transmite, de la München, Tannhäuser -ul lui Castellucci şi Petrenko. Sper că cele câteva succinte detalii pe care vi le-am dat vă vor determina să priviţi acest spectacol-etalon, original şi unic, de o acută, convingătoare modernitate! Nu veţi regreta.