În deschiderea recitalului "Omagiu lui Dinu Lipatti", organizat în 26 ianuarie 2017 de Institutul Cultural Român din Bruxelles la Espace Senghor, a rostit un scurt cuvânt evocator pianistul Corneliu Gheorghiu. Fostul profesor de la Conservatorul Regal din Bruxelles, care l-a cunoscut bine pe Lipatti, urmărindu-i concertele, primind de la el îndrumare artistică şi imprimându-i lucrările, a amintit de contactul uman pe care Lipatti îl crea cu publicul său şi de tehnica fabuloasă care se punea în slujba celei mai pure interpretări.

Violonistul Virgil Boutellis-Taft şi pianista Angela Drăghicescu şi-au început recitalul cu Balada lui George Enescu, o lucrare clasico-romantică ale cărei pasagere inflexiuni de virtuozitate s-au stins imediat într-o atmosferă lirică, liniştită.

În Sonatina pentru vioară şi pian de Dinu Lipatti, interpretată în primă audiţie belgiană, s-au împletit mici fraze contrastante ca stare şi tempo, aluzii la muzica populară românească ori un pronunţat caracter folcloric şi o construcţie ascendentă foarte bine gradată.

În Dansul macabru de Camille Saint-Saëns, violonistul Virgil Boutellis-Taft a arătat energia necesară unei interpretări antrentante, mai înainte reţinută de o anumită tinereţe - nu doar reală, ci şi artistică. Angela Drăghicescu l-a însoţit, ca pe tot parcursul recitalului, fidel şi expresiv, cu o evidentă cunoaştere a relaţiei pe care o cere muzica de cameră între partenerii de scenă.

Pianista a cântat apoi Nocturna în fa diez minor de Lipatti, în care atmosfera tipică genului a coexistat cu frecvente schimbări de armonie, sonorităţi de tipul lui Fauré şi o monotonie de acorduri cu efect hipnotizant.

Mai ales minunata parte a doua din Sonata "în caracter popular românesc" de George Enescu îmi imaginez că atrage atât de mulţi violonişti din lumea muzicală internaţională. Fragilă şi instabilă, amar-resemnată şi ezoterică, este lesne de înţeles de ce ar putea fi considerată o provocare pentru orice violonist care nu a crescut în spaţiul de unde se trage şi unde se cântă această muzică.

După un discursul sonor enescian atât de neaşteptat, Dansurile româneşti de Béla Bartók au părut aproape clasice, reflectând cu toate acestea diversitatea de temperament şi bogăţia melodică ale muzicii noastre populare.