Comici celebri ai marelui ecran - Chaplin, de Funes şi alţii din aceeaşi categorie - ne-au permis uneori să pătrundem în laboratorul lor de creaţie şi ne-au convins că a face comedie este un demers de dificultate maximă, ce implică o muncă uriaşă, seriozitate absolută şi un bun simţ format în ani grei de studiu, lectură, meditaţie şi căutări. De la ei am aflat că a pune gest comic pe text vorbit - fără riscul de a greşi, adăugăm şi textul cântat din teatrul muzical - este o greşeală majoră pe care, din păcate, o fac cei mai mulţi artişti din categoria celor comuni. Căci, atunci când este vorba de capodoperă, comicul este cuprins deja în text, în cuvânt, în muzică, în sunet şi orice adaos exterior este nu numai redundant ci chiar păgubitor pentru echilibrul, expresivitatea şi estetica întregului. Ce e prea mult e… prea mult. Aşa s-a întâmplat şi în cazul celei mai recente premiere de pe scena Operei Naţionale Bucureşti, Cosi fan tutte de Mozart, sâmbătă, 27 februarie, ora 19.

Regizorul John Fulljames a avut o idee de modernizare/actualizare a poveştii, aceasta pendulând, pe parcursul celor trei ore şi jumătate de spectacol, între rococo şi zilele noastre. De ce nu, orice este posibil astăzi pe scena de teatru, implicit pe cea de teatru liric ! Cu condiţia să existe coerenţă şi oarecare raţiune în noua viziune updatată şi, mai ales, ca ceea ce se petrece pe scenă să nu deranjeze muzica. John Fulljames nu deranjează muzica lui Mozart iar faptul că întreaga acţiune se desfăşoară pe parcursul a 12 ore în sălile în care are loc o nuntă fastuoasă poate fi acceptat uşor. Costumele (Dick Bird) frumoase, parcurg şi ele, istoric, drumul de la rococo-ul epocii în care a trăit compozitorul austriac (1756-1791) la moda şuie a zilelor noastre şi nu numai că nu deranjează ci chiar amuză plăcut. Doi dintre creatorii-oaspeţi şi-au făcut bine datoria. Mai puţin cel de al treilea, Tim Claydon, a cărui coregrafie mi s-a părut săracă, formală, goală, lipsită de viaţă şi mai ales exterioară muzicii mozartiene care (uvertura) curge ca un şuvoi impetuos, viguros, strălucitor, plin de viaţă, de bucurie, de hohote de râs….

Artiştii români implicaţi în distribuţie sunt nume sonore, cu cariere solide şi reuşite incontestabile pe prima scenă lirică românească. Li s-a pus în faţă o partitură dificilă, li s-a cerut să o cânte în cea mai autentică stilistică mozartiană şi să o joace cu vervă şi aplomb. Aici, încep problemele.

Nu este prima oară când constat că, în România, Mozart este un compozitor adorat, foarte mult cântat atât pe scenele de concert cât şi pe cele de teatru muzical. Succesul este garantat, când aude de Mozart, publicul umple sălile până la refuz, aplaudă şi ovaţionează în delir. Şi toată lumea e mulţumită. Succes. DAR, în ultimii ani, deschiderea către lumea muzicală internaţională, accesul la informaţie, la concerte şi spectacolele de pe marile scene, cu solidă şi responsabilă tradiţie, cu o poziţie dătătoare de exemplu şi direcţie, a demonstrat că muzicienii români mai au multe, foarte multe, de învăţat despre cum se cântă muzica lui Mozart. Cei care au avut şansa să plece, să înveţe, să cunoască şi să lucreze cu şi alături de dirijori şi colegi de autentic nivel profesionist, să simtă gustul acru al competiţiei pe viaţă şi pe moarte, şi-au schimbat mentalitatea şi s-au adaptat uriaşelor cerinţe (cei care au fost în stare) sau… au rămas la nivelul scenelor germane, franceze, engleze... de provincie unde au rezistat un timp, nu prea îndelungat, după care… au dispărut.

Avem în ţară o autoritate absolută în domeniul interpretării muzicii mozartiene, pianista Dana Borşan care a şi publicat rezultatele cercetărilor sale în două volume consistente şi ale cărei apariţii în concert sunt nepreţuite lecţii de stilistică. Sigur, cristalul scriiturii melodico-armonice, virtuozitatea tehnică plină de miez şi de expresie, arcuirea spectaculoasă a frazelor ample, alăturarea atentă a detaliilor sunt amănunte cât de cât ştiute. Cu toate acestea, foarte puţini se gândesc la începuturile şi mai ales la sfârşiturile de frază, la ce precede prima notă şi ce urmează într-un pasaj după ce ultima a fost cântată, la variaţiile ritmice deosebit de expresivă din cadrul unei măsuri fixe, la faptul că Mozart a cerut instrumentelor să cânte ca o voce omenească dar a cerut şi vocilor să cânte, la rândul lor, ca un instrument perfect… Uşor de spus, foarte greu de făcut. Imposibil, se pare, pentru interpreţii spectacolului pe care îl comentăm. Adrian Morar este un dirijor ferm care a ţinut cât se poate de bine, în mână, atât orchestra cât şi vocile. Le-a strunit dar… nu le-a putut da nici strălucire, nici dulceaţă în sonoritate, nici culoare, frumuseţe, delicateţe, expresivitate… mozartiene.

Revenind la joc… Constat, cu tristeţe, că şi pe scena elitară a Operei bucureştene, îşi fac loc, din ce în ce mai mult şi mai deranjant, flsitatea, îngroşarea, apelul la atitudini stereotipe ce fac trimitere directă la filmele de desene animate destinate celor mai mici dintre cei mici, gestica încărcată, fără rost, nebună parcă în căutarea efectului dorit : râsul publicului, greşit echivalat cu succesul sigur. De multe ori am avut senzaţia unor păpuşi stricate ale căror arcuri trase se relaxează necontrolat. Nu de mult, la îndemâna tuturor celor interesaţi au fost, circulând pe facebook şi pe youtube, cursurile de măiestrie susţinute de mezzosoprana Joyce DiDonato la Carnegie Hall din New York. Fascinată am urmărit ore întregi cum una dintre cele mai mari cântăreţe ale momentului transformă viziunea brută, uneori brutală sau manieristă a elevilor ei, în bijuterie nepreţuită lucrată cu abilitate şi ştiinţă. Secretul - printre multe altele: respectul faţă de partitură, descoperirea a ceea ce aceasta oferă şi ca sugestie de gest/ joc, ocolirea şabloanelor atât de profund şi nociv întipărite în minţile tinere… Dar, ca să faci şi să reuşeşti, trebuie să cunoşti, să ştii şi mai ales, să înţelegi partitura pe care o ai în faţă. Să poţi, este condiţia ulterioară acestei prime şi absolut necesare faze în care se îmbină teoria, filosofia, estetica, stilul… domenii se pare străine celor mai mulţi cântăreţi români de operă.

Cred că se cuvin câteva cuvinte despre invitata serii, soprana Andreea Soare, cea anunţată cu surle şi trâmbiţe ca un nume celebru în lumea internaţională a teatrului muzical. Nu pot să spun decât că, aşa cum s-a întâmplat în multe alte cazuri de false celebrităţi invitate pe scena de la ONB, decepţia a fost totală, din orice unghi am privi şi aprecia evoluţia ei vocală şi scenică. Şi că, pe drumul care se presupune că duce de la rolul Primei Doamne (Flautul fermecat, tot Mozart) chiar dacă începe pe scena Operei din Paris, Bastille, şi se îndreaptă către rolul Fiordiligi din Cosi fan tutte pe scena de la ONB, cântăreaţa se află încă foarte aproape de punctul de pornire.

Sâmbătă, 27 februarie, ora 19:00 "Così fan tutte" - Premieră

Operă bufă în două acte de Wolfgang Amadeus Mozart

Libretul de Lorenzo da Ponte

Spectacol realizat în co-producție cu Opera Garsington din Marea Britanie