Arhivă : Cronici Înapoi
Comic, comic, comic cu orice preț!
Regizorul John Fulljames a avut o idee de modernizare/actualizare a poveștii, aceasta pendulând, pe parcursul celor trei ore și jumătate de spectacol, între rococo și zilele noastre. De ce nu, orice este posibil astăzi pe scena de teatru, implicit pe cea de teatru liric ! Cu condiția să existe coerență și oarecare rațiune în noua viziune updatată și, mai ales, ca ceea ce se petrece pe scenă să nu deranjeze muzica. John Fulljames nu deranjează muzica lui Mozart iar faptul că întreaga acțiune se desfășoară pe parcursul a 12 ore în sălile în care are loc o nuntă fastuoasă poate fi acceptat ușor. Costumele (Dick Bird) frumoase, parcurg și ele, istoric, drumul de la rococo-ul epocii în care a trăit compozitorul austriac (1756-1791) la moda șuie a zilelor noastre și nu numai că nu deranjează ci chiar amuză plăcut. Doi dintre creatorii-oaspeți și-au făcut bine datoria. Mai puțin cel de al treilea, Tim Claydon, a cărui coregrafie mi s-a părut săracă, formală, goală, lipsită de viață și mai ales exterioară muzicii mozartiene care (uvertura) curge ca un șuvoi impetuos, viguros, strălucitor, plin de viață, de bucurie, de hohote de râs….
Artiștii români implicați în distribuție sunt nume sonore, cu cariere solide și reușite incontestabile pe prima scenă lirică românească. Li s-a pus în față o partitură dificilă, li s-a cerut să o cânte în cea mai autentică stilistică mozartiană și să o joace cu vervă și aplomb. Aici, încep problemele.
Nu este prima oară când constat că, în România, Mozart este un compozitor adorat, foarte mult cântat atât pe scenele de concert cât și pe cele de teatru muzical. Succesul este garantat, când aude de Mozart, publicul umple sălile până la refuz, aplaudă și ovaționează în delir. Și toată lumea e mulțumită. Succes. DAR, în ultimii ani, deschiderea către lumea muzicală internațională, accesul la informație, la concerte și spectacolele de pe marile scene, cu solidă și responsabilă tradiție, cu o poziție dătătoare de exemplu și direcție, a demonstrat că muzicienii români mai au multe, foarte multe, de învățat despre cum se cântă muzica lui Mozart. Cei care au avut șansa să plece, să învețe, să cunoască și să lucreze cu și alături de dirijori și colegi de autentic nivel profesionist, să simtă gustul acru al competiției pe viață și pe moarte, și-au schimbat mentalitatea și s-au adaptat uriașelor cerințe (cei care au fost în stare) sau… au rămas la nivelul scenelor germane, franceze, engleze... de provincie unde au rezistat un timp, nu prea îndelungat, după care… au dispărut.
Avem în țară o autoritate absolută în domeniul interpretării muzicii mozartiene, pianista Dana Borșan care a și publicat rezultatele cercetărilor sale în două volume consistente și ale cărei apariții în concert sunt neprețuite lecții de stilistică. Sigur, cristalul scriiturii melodico-armonice, virtuozitatea tehnică plină de miez și de expresie, arcuirea spectaculoasă a frazelor ample, alăturarea atentă a detaliilor sunt amănunte cât de cât știute. Cu toate acestea, foarte puțini se gândesc la începuturile și mai ales la sfârșiturile de frază, la ce precede prima notă și ce urmează într-un pasaj după ce ultima a fost cântată, la variațiile ritmice deosebit de expresivă din cadrul unei măsuri fixe, la faptul că Mozart a cerut instrumentelor să cânte ca o voce omenească dar a cerut și vocilor să cânte, la rândul lor, ca un instrument perfect… Ușor de spus, foarte greu de făcut. Imposibil, se pare, pentru interpreții spectacolului pe care îl comentăm. Adrian Morar este un dirijor ferm care a ținut cât se poate de bine, în mână, atât orchestra cât și vocile. Le-a strunit dar… nu le-a putut da nici strălucire, nici dulceață în sonoritate, nici culoare, frumusețe, delicatețe, expresivitate… mozartiene.
Revenind la joc… Constat, cu tristețe, că și pe scena elitară a Operei bucureștene, își fac loc, din ce în ce mai mult și mai deranjant, flsitatea, îngroșarea, apelul la atitudini stereotipe ce fac trimitere directă la filmele de desene animate destinate celor mai mici dintre cei mici, gestica încărcată, fără rost, nebună parcă în căutarea efectului dorit : râsul publicului, greșit echivalat cu succesul sigur. De multe ori am avut senzația unor păpuși stricate ale căror arcuri trase se relaxează necontrolat. Nu de mult, la îndemâna tuturor celor interesați au fost, circulând pe facebook și pe youtube, cursurile de măiestrie susținute de mezzosoprana Joyce DiDonato la Carnegie Hall din New York. Fascinată am urmărit ore întregi cum una dintre cele mai mari cântărețe ale momentului transformă viziunea brută, uneori brutală sau manieristă a elevilor ei, în bijuterie neprețuită lucrată cu abilitate și știință. Secretul - printre multe altele: respectul față de partitură, descoperirea a ceea ce aceasta oferă și ca sugestie de gest/ joc, ocolirea șabloanelor atât de profund și nociv întipărite în mințile tinere… Dar, ca să faci și să reușești, trebuie să cunoști, să știi și mai ales, să înțelegi partitura pe care o ai în față. Să poți, este condiția ulterioară acestei prime și absolut necesare faze în care se îmbină teoria, filosofia, estetica, stilul… domenii se pare străine celor mai mulți cântăreți români de operă.
Cred că se cuvin câteva cuvinte despre invitata serii, soprana Andreea Soare, cea anunțată cu surle și trâmbițe ca un nume celebru în lumea internațională a teatrului muzical. Nu pot să spun decât că, așa cum s-a întâmplat în multe alte cazuri de false celebrități invitate pe scena de la ONB, decepția a fost totală, din orice unghi am privi și aprecia evoluția ei vocală și scenică. Și că, pe drumul care se presupune că duce de la rolul Primei Doamne (Flautul fermecat, tot Mozart) chiar dacă începe pe scena Operei din Paris, Bastille, și se îndreaptă către rolul Fiordiligi din Cosi fan tutte pe scena de la ONB, cântăreața se află încă foarte aproape de punctul de pornire.
Sâmbătă, 27 februarie, ora 19:00 "Così fan tutte" - Premieră
Operă bufă în două acte de Wolfgang Amadeus Mozart
Libretul de Lorenzo da Ponte
Spectacol realizat în co-producție cu Opera Garsington din Marea Britanie
Regia: John Fulljames Dirijor: Adrian Morar
Asistent de regie: Paula Gherghe |
Distribuția premierei:
|
Credit foto: GIN PHOTO