O soartă potrivnică pare să urmărească, de mulţi ani, Teatrul de Operetă (de o vreme... şi musical) din Bucureşti, ciudatul incendiu din 2005 facilitând... pierderea sălii de spectacol, preluată "după lupte seculare" de către Teatrul Naţional, încercându-se tot felul de artificii pentru a susţine totuşi, când şi când, spectacole sau concerte, optându-se pentru un şir de turnee prin ţară, obositoare şi prin succesiunea lor năucitoare, dar la care se pare că s-a renunţat; a existat şi o stagiune estivală în aer liber, dar a fost abandonată, deşi se bucura de o afluenţă deosebită de public, aşteptând să se construiască noul sediu care... după 3 ani de anunţuri sforăitoare privind primul teatru construit după 1989, s-a deschis, dar s-a dovedit total impropriu pentru reprezentaţii muzicale, structura metalică pe care s-au montat panouri neavând cum să asigure acustica minimă necesară, apelându-se permanent la microfoane, pupitru pentru sonorizare etc. S-au adăugat şi revoltătoarea unificare (forţată) cu Opera Naţională, apoi şi problemele cu justiţia, pentru ca anul trecut să se constate că nu exista avizul ISU, apărând şi alte "surprize" care au determinat... închiderea efectivă a acelei "cutii" nefericite, astfel încât ansamblul evoluează în diverse locaţii, prin bunăvoinţa gazdelor.

Pe de altă parte, o politică managerială instituită de un deceniu a dus la dispariţia din distribuţiile curente a unor solişti deosebit de apreciaţi, care au rămas "în schemă" fără a cânta, ani la rând, măcar în concert sau recital, preferându-se colaboratorii, pe lângă cei câţiva angajaţi privilegiaţi, solicitaţi deopotrivă în operete sau musical-uri. Culmea este că în 2015 s-au aniversat 65 de ani de la înfiinţarea Operetei, deşi aceasta, de fapt, nu mai exista! A fost, în realitate, o firavă... comemorare a unui teatru altădată înfloritor şi mult îndrăgit de public.

Se pare că de o vreme apar semne discrete ale unei schimbări de abordare, pentru că, spre exemplu, la început de februarie s-a reluat un proiect început în urmă cu vreo patru ani, organizându-se un amplu concert la Muzeul Cotroceni, acolo unde ansamblul oferise, anterior, câteva concerte de real succes. Şi dacă atunci, din motive neştiute, preconizata micro-stagiune nu s-a mai concretizat, de această dată s-au anunţat deja manifestări similare şi pentru lunile viitoare, ceea ce ar fi lăudabil şi binevenit atât pentru interpreţi, cât şi pentru melomani. Urmărind concertul, am remarcat tocmai faptul că orchestra, corul şi numeroşi solişti au revenit astfel în lumina reflectoarelor după o prea îndelungată absenţă, ceea ce s-a "simţit" în maniera de cânt, orchestra parcurgând partiturile cu o intensitate supra-dimensionată, dirijorul Lucian Vlădescu nereuşind să echilibreze relaţia cu soliştii care au apelat la microfoane, poate pentru a nu fi "înghiţiţi" de sonoritatea ansamblului, poate pentru că obiceiul neinspirat s-a extins de la musical-uri la paginile de operetă, care nu se pretează deloc la utilizarea amplificării. De asemenea, bucuria (aş îndrăzni să spun... disperarea) de a cânta, în sfârşit, în faţa publicului, a condus la dorinţa de a demonstra că potenţialul şi disponibilităţile vocale s-au păstrat nealterate, majoritatea soliştilor lansându-se în salbe de coloraturi, rulade, supra-acute, chiar şi în secvenţe unde nu se justificau, încărcătura emoţională şi decibelii punându-şi amprenta asupra întregului concert, mai bine de două ore.

În acea seară s-a readus în prim plan opereta românească, pusă, în sfârşit logic, sub semnul lui Ion Dacian, demers binevenit, reluând, întâmplător sau nu, multe momente din Lăsaţi-mă să cânt - şi în anii trecuţi un adevărat strigăt al celor care... cereau să fie lăsaţi să cânte... De altfel, programul a inclus lucrări cândva nelipsite de pe afişul teatrului, îndrăgite sau poate uitate de ascultători, aşa încât s-au succedat arii şi duete din acea partitură, dar şi din Lysystrata de acelaşi Gherase Dendrino, dar şi din Culegătorii de stele, Răspântia, Leonard sau Soarele Londrei de Florin Comişel, Fântâna Blanduziei de Cornel Trăilescu, Ana Lugojana de Filaret Barbu, Mătuşa mea Faustina de Liviu Cavassi, precum şi Examene, examene de Marius Ţeicu, autor aflat în sală, aplaudat de interpreţi şi spectatori deopotrivă. Corul (pregătit de Aurel Muraru) a fost solicitat prea puţin, abia în ultima parte a programului, demnă de remarcat fiind însă revenirea unor solişti care au avut neşansa de a fi excluşi, de mulţi ani, din circuitul firesc al stagiunii curente (atâta cât a existat...), ceea ce sper să fie un (alt) semn bun de normalitate; astfel, am reascultat soprane deosebit de apreciate... cândva, precum Ligia Dună, Eugenia Ilinca, Doina Scripcaru, dar şi Patricia Seymour (preferând valsul Valurile Dunării de Ivanovici) sau Mediana Vlad, precum şi un tenor înlăturat, apoi reinclus în ansamblu - Anton Zidaru -, alături de colegi mai norocoşi prin programarea lor consecventă în producţiile ultimilor ani, printre care sopranele Bianca Ionescu, Daniela Vlădescu, Gabriela Daha, Gladiola Niţulescu-Lamatic, Tina Munteanu, mezzosopranele Claudia Măru-Hanghiuc sau Raluca Ciocă, tenorii Daniel Madia şi Cristian Caraman, Valentino Tiron, baritonii Stefan Popov, Cătălin Petrescu şi Marius Mitrofan, Emil Spătaru, başii Orest Pîslariu-Ranghilov şi Viorel Ciurdea. Desigur, fiecare a evoluat pe coordonatele bineştiute, mai toţi încercând să confere expresivitate şi farmec, lirism sau exuberanţă într-o alternare bine echilibrată a momentelor "de linie" cu cele inspirate din folclor, "pete de culoare" aducând ritmuri de joc popular alert şi plin de umor, susţinute şi de dansurile (şi costumele) adecvate, excelent realizate de Gabriela Daha şi Valentino Tiron sau Mediana Vlad şi Cătălin Petrescu, recunoscuţi pentru talentul lor scenic, reliefat din plin în asemenea evoluţii complexe, mult gustate de public.

Şi tocmai pentru că a fost primul concert "adevărat" al ansamblului şi soliştilor Operetei (pe cel "aniversar" nu l-aş încadra în aceeaşi categorie...) , într-o structură densă şi mozaicată (din toate punctele de vedere), punctat şi de reîntâlniri "de suflet", mă feresc să comentez în detaliu fiecare interpret în parte, aşteptând să-i reascult într-un nou concert în care semnele îndelungatei (şi adesea nemeritatei) absenţe de pe scenă să se estompeze, în care orchestra să fie mai temperată şi condusă cu precizia care să asigure sincronizarea cu demersul solistic (măcar ca tempo şi în atacuri), renunţându-se la amplificare, mai ales în cazul sălii Cerchez care asigură o acustică bună şi... naturală. Se cuvine remarcată încercarea de a sublinia ambianţa agreabilă şi prin luminarea în roz a arcadelor de palat, apropiind (poate) de genul operetei acea eleganţă a tablourilor, candelabrelor şi mobilierului de epocă în care muzica se integrează firesc, publicul pătrunzând, pentru o clipă, în lumea rafinată a unui palat de o frumuseţe cu totul specială.

A fost, sper, o reluare de bun augur a colaborării cu Opereta, directorul interimar al Muzeului, Cristina-Verona Tobi anunţând, în deschidere, că asemenea manifestări vor continua cu o anume periodicitate, ceea ce înseamnă, şi pentru cei din teatru, că vor avea ocazia să reintre în circuitul cât de cât normal, apărând în faţa melomanilor care nu i-au uitat, dovadă fiind aplauzele şi reacţia entuziastă a celor care, în acea seară, s-au bucurat de reîntâlnirea cu opereta şi cu parte dintre interpreţii ei.