ACUM:
22.00
Grădina de... sunete (R)
Marea muzică, dincolo de cuvinte: într-o grădină paradisiacă.
Urmează: 0.00 Nocturn jazz Portrete ale celor mai importanți oameni din jazz.
Apoi: 0.55 Imnul de stat

Arhivă : Cronici Înapoi

Semne ale normalității la operetă

Publicat: luni, 8 Februarie 2016 , ora 12.00

O soartă potrivnică pare să urmărească, de mulți ani, Teatrul de Operetă (de o vreme... și musical) din București, ciudatul incendiu din 2005 facilitând... pierderea sălii de spectacol, preluată "după lupte seculare" de către Teatrul Național, încercându-se tot felul de artificii pentru a susține totuși, când și când, spectacole sau concerte, optându-se pentru un șir de turnee prin țară, obositoare și prin succesiunea lor năucitoare, dar la care se pare că s-a renunțat; a existat și o stagiune estivală în aer liber, dar a fost abandonată, deși se bucura de o afluență deosebită de public, așteptând să se construiască noul sediu care... după 3 ani de anunțuri sforăitoare privind primul teatru construit după 1989, s-a deschis, dar s-a dovedit total impropriu pentru reprezentații muzicale, structura metalică pe care s-au montat panouri neavând cum să asigure acustica minimă necesară, apelându-se permanent la microfoane, pupitru pentru sonorizare etc. S-au adăugat și revoltătoarea unificare (forțată) cu Opera Națională, apoi și problemele cu justiția, pentru ca anul trecut să se constate că nu exista avizul ISU, apărând și alte "surprize" care au determinat... închiderea efectivă a acelei "cutii" nefericite, astfel încât ansamblul evoluează în diverse locații, prin bunăvoința gazdelor.

Pe de altă parte, o politică managerială instituită de un deceniu a dus la dispariția din distribuțiile curente a unor soliști deosebit de apreciați, care au rămas "în schemă" fără a cânta, ani la rând, măcar în concert sau recital, preferându-se colaboratorii, pe lângă cei câțiva angajați privilegiați, solicitați deopotrivă în operete sau musical-uri. Culmea este că în 2015 s-au aniversat 65 de ani de la înființarea Operetei, deși aceasta, de fapt, nu mai exista! A fost, în realitate, o firavă... comemorare a unui teatru altădată înfloritor și mult îndrăgit de public.

Se pare că de o vreme apar semne discrete ale unei schimbări de abordare, pentru că, spre exemplu, la început de februarie s-a reluat un proiect început în urmă cu vreo patru ani, organizându-se un amplu concert la Muzeul Cotroceni, acolo unde ansamblul oferise, anterior, câteva concerte de real succes. Și dacă atunci, din motive neștiute, preconizata micro-stagiune nu s-a mai concretizat, de această dată s-au anunțat deja manifestări similare și pentru lunile viitoare, ceea ce ar fi lăudabil și binevenit atât pentru interpreți, cât și pentru melomani. Urmărind concertul, am remarcat tocmai faptul că orchestra, corul și numeroși soliști au revenit astfel în lumina reflectoarelor după o prea îndelungată absență, ceea ce s-a "simțit" în maniera de cânt, orchestra parcurgând partiturile cu o intensitate supra-dimensionată, dirijorul Lucian Vlădescu nereușind să echilibreze relația cu soliștii care au apelat la microfoane, poate pentru a nu fi "înghițiți" de sonoritatea ansamblului, poate pentru că obiceiul neinspirat s-a extins de la musical-uri la paginile de operetă, care nu se pretează deloc la utilizarea amplificării. De asemenea, bucuria (aș îndrăzni să spun... disperarea) de a cânta, în sfârșit, în fața publicului, a condus la dorința de a demonstra că potențialul și disponibilitățile vocale s-au păstrat nealterate, majoritatea soliștilor lansându-se în salbe de coloraturi, rulade, supra-acute, chiar și în secvențe unde nu se justificau, încărcătura emoțională și decibelii punându-și amprenta asupra întregului concert, mai bine de două ore.

În acea seară s-a readus în prim plan opereta românească, pusă, în sfârșit logic, sub semnul lui Ion Dacian, demers binevenit, reluând, întâmplător sau nu, multe momente din Lăsați-mă să cânt - și în anii trecuți un adevărat strigăt al celor care... cereau să fie lăsați să cânte... De altfel, programul a inclus lucrări cândva nelipsite de pe afișul teatrului, îndrăgite sau poate uitate de ascultători, așa încât s-au succedat arii și duete din acea partitură, dar și din Lysystrata de același Gherase Dendrino, dar și din Culegătorii de stele, Răspântia, Leonard sau Soarele Londrei de Florin Comișel, Fântâna Blanduziei de Cornel Trăilescu, Ana Lugojana de Filaret Barbu, Mătușa mea Faustina de Liviu Cavassi, precum și Examene, examene de Marius Țeicu, autor aflat în sală, aplaudat de interpreți și spectatori deopotrivă. Corul (pregătit de Aurel Muraru) a fost solicitat prea puțin, abia în ultima parte a programului, demnă de remarcat fiind însă revenirea unor soliști care au avut neșansa de a fi excluși, de mulți ani, din circuitul firesc al stagiunii curente (atâta cât a existat...), ceea ce sper să fie un (alt) semn bun de normalitate; astfel, am reascultat soprane deosebit de apreciate... cândva, precum Ligia Dună, Eugenia Ilinca, Doina Scripcaru, dar și Patricia Seymour (preferând valsul Valurile Dunării de Ivanovici) sau Mediana Vlad, precum și un tenor înlăturat, apoi reinclus în ansamblu - Anton Zidaru -, alături de colegi mai norocoși prin programarea lor consecventă în producțiile ultimilor ani, printre care sopranele Bianca Ionescu, Daniela Vlădescu, Gabriela Daha, Gladiola Nițulescu-Lamatic, Tina Munteanu, mezzosopranele Claudia Măru-Hanghiuc sau Raluca Ciocă, tenorii Daniel Madia și Cristian Caraman, Valentino Tiron, baritonii Stefan Popov, Cătălin Petrescu și Marius Mitrofan, Emil Spătaru, bașii Orest Pîslariu-Ranghilov și Viorel Ciurdea. Desigur, fiecare a evoluat pe coordonatele bineștiute, mai toți încercând să confere expresivitate și farmec, lirism sau exuberanță într-o alternare bine echilibrată a momentelor "de linie" cu cele inspirate din folclor, "pete de culoare" aducând ritmuri de joc popular alert și plin de umor, susținute și de dansurile (și costumele) adecvate, excelent realizate de Gabriela Daha și Valentino Tiron sau Mediana Vlad și Cătălin Petrescu, recunoscuți pentru talentul lor scenic, reliefat din plin în asemenea evoluții complexe, mult gustate de public.

Și tocmai pentru că a fost primul concert "adevărat" al ansamblului și soliștilor Operetei (pe cel "aniversar" nu l-aș încadra în aceeași categorie...) , într-o structură densă și mozaicată (din toate punctele de vedere), punctat și de reîntâlniri "de suflet", mă feresc să comentez în detaliu fiecare interpret în parte, așteptând să-i reascult într-un nou concert în care semnele îndelungatei (și adesea nemeritatei) absențe de pe scenă să se estompeze, în care orchestra să fie mai temperată și condusă cu precizia care să asigure sincronizarea cu demersul solistic (măcar ca tempo și în atacuri), renunțându-se la amplificare, mai ales în cazul sălii Cerchez care asigură o acustică bună și... naturală. Se cuvine remarcată încercarea de a sublinia ambianța agreabilă și prin luminarea în roz a arcadelor de palat, apropiind (poate) de genul operetei acea eleganță a tablourilor, candelabrelor și mobilierului de epocă în care muzica se integrează firesc, publicul pătrunzând, pentru o clipă, în lumea rafinată a unui palat de o frumusețe cu totul specială.

A fost, sper, o reluare de bun augur a colaborării cu Opereta, directorul interimar al Muzeului, Cristina-Verona Tobi anunțând, în deschidere, că asemenea manifestări vor continua cu o anume periodicitate, ceea ce înseamnă, și pentru cei din teatru, că vor avea ocazia să reintre în circuitul cât de cât normal, apărând în fața melomanilor care nu i-au uitat, dovadă fiind aplauzele și reacția entuziastă a celor care, în acea seară, s-au bucurat de reîntâlnirea cu opereta și cu parte dintre interpreții ei.

Anca Florea