De 22 de ani, cetatea medievală a Sighişoarei devine, între 1-14 august, un adevărat centru de educaţie şi perfecţionare, adresat tinerilor din întreaga lume care doresc să lucreze sub îndrumarea unor pedagogi de anvergură internaţională, în cadrul unui proiect iniţiat de violonistul Alexandru Gavrilovici, stabilit de decenii în Elveţia, structurând, tocmai de aceea, întreaga manifestare sub semnul colaborării între România şi Ţara cantoanelor. Firesc, i s-au alăturat muzicieni români care activează, la rândul lor, în acea ţară, dar şi foşti colegi care au devenit personalităţi ale vieţii noastre muzicale. Academia a fost, încă de la bun început, gândită şi ca un festival, pentru că profesorii care susţin cursurile evoluează, seara, în recitaluri şi concerte camerale de mare frumuseţe, colaborând şi cu foşti studenţi şi, în ultimele zile ale Academiei, chiar cu tinerii cursanţi, în cadrul unor ansambluri cu formule variabile. Rezultatele spectaculoase şi ecoul deosebit pe care l-au avut, în timp, aceste cursuri şi concerte au determinat, firesc, o notorietate aparte, dar şi preocuparea de a diversifica şi a îmbogăţi "oferta" de la o ediţie la alta. A rămas însă ca o constantă debutul Academiei în 1 august, onorând astfel Ziua Naţională a Elveţiei, precum şi colaborarea cu ţara de unde au sosit şi muzicieni de prestigiu, dar şi sponsorizări generoase, atât de necesare concretizării şi amplificării proiectelor. Iar de doi ani, există o co-finanţare printr-un grant din partea Elveţiei, prin intermediul contribuţiei elveţiene pentru Uniunea Europeană extinsă, care se alătură susţinerii constante acordate de Primăria Sighişoara, esenţială sub multe aspecte, având, de o vreme, şi colaborarea cu Academia de Muzică din Cluj.

Anul acesta, la cursuri participă 60 de tineri din 9 ţări - Bulgaria, Austria, Finlanda, Germania, Italia, Spania, SUA şi, bineînţeles, Elveţia şi România -, parte revenind anual pentru a lucra cu acei profesori. Şi astfel s-a creat într-un fel o mare familie a maeştrilor şi discipolilor care se regăsesc, într-o atmosferă relaxată, agreabilă dar foarte serioasă în orele de studiu, profesorii fiind aplaudaţi şi în calitate de excelenţi interpreţi, întreaga zi "făcând muzică" în cel mai frumos sens al cuvântului, cu dăruire şi har.

În prima zi de august, eleganta sală a Primăriei a găzduit programul derulat în prezenţa Ambasadorului Elveţiei, E.S. Jean-Hubert Lebet şi a prefectului judeţului Mureş, Lucian Goga, remarcându-se o nouă abordare în concepţia generală a programelor, aşa încât publicul destul de numeros a ascultat lucrări de secol XX, fie compuse în primele două decenii, fie de dată recentă, celebre sau chiar necunoscute nouă. Dacă pianistul Anton Kernjak a oferit două opusuri de Skriabin, predominând sonurile estompate, rafinamentul unor pagini abia sugerate, surprinzând însă, în Sonata nr. 4 (datând din 1903), ruperile de ritm mai apropiate de jazz, clarinetistul clujean Aurelian Băcan a popus Trei piese de Stravinski, alternând "zborurile" şi secvenţele transparente cu ritmurile percutante, în succesiuni alerte, interpretate cu har. Rămânând în lumea muzicii ruse din aceeaşi perioadă, precum şi în "prelungirea" atmosferei creaţiilor de Skriabin, s-au adus în atenţie compozitori deosebit de interesanţi, dar prea puţin cântaţi; spre exemplu, Ivan Wyshnegrdsky, cu o superbă Meditaţie asupra existenţei noastre, violoncelista Katharina Gohl-Moser şi pianistul Anton Kernjak reliefând scriitura transparentă, ducând cu gândul la specificul impresionist, melopeea de factură aproape romantică, poezia şi gavitatea întrebărilor, punctate de scurte izbucniri cu accente dramatice, într-o derulare elevată dar foarte expresivă şi apropiată de percepţia publicului larg; celor doi instrumentişti li s-a alăturat, în final, violonistul Alexandru Gavrilovici, pentru a prezenta Trio nr. 3 de Nikolai Roslavets, cuceritor prin ţesătura densă, îmbinând inspirat linia viorii, violoncelului şi pianului într-un discurs compact, când grav sau tensionat, când liric şi cald, curgând ca o poveste, acumulând nelinişti, pentru a se stinge în sonuri evocatoare. Superbe opusuri aparţinând unor creatori despre care a oferit detalii Roland Moser, reputat compozitor care s-a referit şi la propriile sale partituri incluse în programul serii care astfel a căpătat, voit sau nu, o pregnantă tentă educativă şi deopotrivă experimentală; datând din 2010, Hommage a Henri Pousseur l-a readus pe pianistul Anton Kernjak în faţa spectatorilor, reuşind să redea gândurile aşternute pe portative în sunete prelungi sau în structuri scurte, asemeni unor frânturi de amintiri ce se "rezolvă" în accente şi sunete placate. Iar în Abarda pentru (acelaşi) trio, pornind de la texte de Adolf Wolfli, ineditul s-a reflectat în cuprinderea frânturilor de vers rostit în demersul muzical de asemenea dispersat, cu atacuri sau sunete "ţinute", intercalând şi onomatopee şi litere "rostogolite" ca într-un joc complicat, cu efecte pe corzi şi strigăte - o lume stranie completată şi prin expunerea unor picturi semnate cândva de Wolfli, pe cât de atrăgătoare, pe atât de ciudate. O experienţă deosebită, ca un preambul la cursul pe care Moser îl va susţine, în cadrul Academiei, pentru că, aşa cum sublinia directorul Alexandru Gavrilovici, "este un festival, dar de fapt suntem o şcoală. Aşa am început acum 22 de ani, acest caracter de şcoală, care a rămas intact, are ca oglindă aceste concerte, pentru a reflecta munca realizată în cadrul atelierelor de creaţie", dar şi pentru ca tinerii să-i descopere pe maeştrii lor şi în ipostază de interpreţi sau de creatori, familiarizându-se astfel, şi în concert, cu maniera lor de a gândi şi de a privi muzica lor şi… a altora.

A doua zi am revenit în ambianţa acelei săli pentru a asculta cvartetul "Arcadia", ansamblu care, deşi foarte tânăr (s-a înfiinţat în 2006), a captat atenţia încă de la primele apariţii pe scenă, surprinzând prin maturitatea şi siguranţa interpretării, aşa cum s-a remarcat şi în opusurile de Mozart, Beethoven sau Mendelssohn-Bartholdy, abordate în stil, cu o sonoritate deosebit de calitativă, având şi omogenitate şi supleţe şi o relaţionare impecabilă între instrumentiştii care "simt" intenţiile expresive ale partenerilor. Într-o construcţie clară, apelând la o paletă coloristică bogată, subliniind stările şi trăirile cuprinse în fiecare partitură, trecând de la secvenţe delicate la momente cu încărcătură dramatică, violoniştii Ana Torok şi Răsvan Dumitru, violistul Traian Boală şi violoncelistul Zsolt Torok au păstrat permanent o anume robusteţe a cântului, urmărind poate mai puţin conturarea unor pagini strălucitoare, cât mai curând o tensiune interioară ce s-a transmis şi publicului. De altfel este o trăsătură definitorie, subliniată şi în cronicile din întreaga lume, vorbind despre "intensitate", "stare tăioasă", "vâltoare violentă de mişcări", "şocant de directă şi dramatică". Şi cred că tocmai această concepţie conferă o "semnătură" distinctă a cvartetului care, de fiecare dată, stârneşte entuziasmul spectatorilor, reuşind să capteze şi să impresioneze într-o manieră interpretativă aparte. La Sighişoara, dacă melomanii sunt încântaţi de muzică şi de muzicieni, aplaudă scandat, în picioare; aşa s-a petrecut şi aseară, "Arcadia" oferind ca bis o pagină scrisă de "Papa Haydn" cu vervă, umor şi fineţe, tălmăcită cu o bucurie şi o ştiinţă a cântului unanim apreciate. Demn de remarcat este şi faptul că, în anii studenţiei, membrii cvartetului s-au perfecţionat (şi) la Academia din Sighişoara, iar acum se numără printre… profesorii care îi îndrumă pe discipoli în înţelegerea şi interpretarea muzicii de cameră. O "ştafetă" a generaţiilor care confirmă şi valoarea şi reuşita unui concept educativ-artistic cu totul special, dezvoltat şi împlinit la Sighişoara.