Nu ştiu cum se cântă în general la Scala din Milano, dar ştiu sigur cum au decurs deschiderile de stagiune de vreo 12 ani încoace. Şi ele au fost când spectacole minunate, când eşecuri grandioase pe care le-am comentat în direct ca atare. Şi mai ştiu că joi, 11 iunie 2015, am asistat sigur la unul dintre cele mai bune spectacole ale prezentului nostru. Un spectacol pe care întâmplarea a făcut să-l pot vedea şi comparându-l cu un altul vizionat în 2011 pe scena renumitului teatru Metropolitan din New York. Vorbesc despre Lucia di Lammermoor în viziunea regizorală semnată de Mary Zimmermann, cu premiera în 2007 la MET, pe care eu am văzut-o în 2011 cu titulara rolului Natalie Dessay şi tenorul maltez Joseph Caleja. Reluată în această stagiune la Teatro alla Scala, avându-le în rolul titular pe soprana germană Diana Damrau şi marea noastră soprană, Elena Moşuc. O montare superbă pe care sunt convinsă că mai toţi iubitorii operei au văzut-o la rândul lor şi asupra căreia din acest motiv nu am să insist acum, dar care aseară şi-a câştigat o minunată dimensiune dramatică pe care în 2011, la MET, cu siguranţă nu a avut-o. Şi totul datorită cuplului artistic Elena Moşuc - Vittorio Grigolo. Ea, într-un rol în care de peste zece ani - insist să spun asta - efectiv nu are rivale, iar el, într-un tip de erou foarte, foarte impetuos, care-i permite pur şi simplu să electrizeze publicul aşa cum, de altfel, îi şi place să se întâmple tenorului italian. Splendidă, deosebit de rafinată şi sigură a fost portretizarea delicatei şi emoţionantei eroine a operei donizettiene oferită de Elena Moşuc, o Lucia încadrată între pasiune şi resemnare, răspunzând criteriilor estetice ale belcantoului italian prin estompări delicate ale sunetului, prin ornamentaţii şi cadenţe bine alese, printr-un legato seren şi un rubato absolut emoţionant, toate răsplătite nu cu aplauze, ci cu strigăte de bravo după fiecare scenă şi minute în şir de ovaţii la final. Aşa cum, probabil, numai Scala ştie să răsplătească un artist pe care-l respectă şi totul sub privirile intendantului Alexander Pereira, aplaudând şi el încântat.

În această stagiune, Moşuc a mai cântat pe scena scaligeră Micaela din Carmen şi, în anii trecuţi, Violetta din La Traviata, Gilda din Rigoletto şi Luisa Miller. Curajoasă consider însă această revenire a ei la un rol de dificultatea şi cu istoria Luciei după ce a abordat, între timp, roluri ca Norma şi Luisa Miller în care şi-a explorat vocal virtuţile lirico-spinte. Fără nici o problemă vocală însă, Moşuc şi-a asumat Lucia şi pe scena Scalei răspunzând cu uşurinţă coloraturii acestui rol şi intonând cu maximă siguranţă renumitul contra mi bemol din Scena della Pazzia. În plus, s-a dovedit încă o dată o actriţă absolut impresionantă fiind formidabilă în Scena nebuniei. Cu un succes de public egal cu cel al lui Moşuc, recunosc, Vittorio Grigolo a fost un Edgardo extraordinar de expansiv, spuneam magnetic, care cântă totul cu siguranţă şi maximă intensitate, Scena din cimitir fiind, într-adevăr, de o realizare unică. Totuşi am să spun că, deşi îmi place Grigolo, parcă interpretarea lui a fost prea mult pentru Edgardo şi am avut senzaţia că-l văd pe Grigolo în Turridu, adică într-un rol verist şi nu într-unul de belcanto. Foarte bun a fost şi interpretul rolului Enrico, baritonul italian Gabriele Viviani, cu un duet foarte frumos cu Moşuc în actul al doilea. Perfect pliat pe rolul Raimondo a fost şi basul Alexander Tsymbalyuc, o voce generoasă cu armonice prietenoase, aş spune. Tenorul american Juan José de León nu-şi prea avea locul, după părerea mea, în această distribuţie de cinci stele cu vocea lui creaţă, spunem noi, în rolul Arturo. Noroc că a avut puţin de cântat. Şi, în fine, dirijorul Stefano Ranzani a expus o gestică elocventă căreia corul şi orchestra teatrului Scala i-au răspuns admirabil.

Pe final vă spun fără nici cea mai mică reţinere că am trăit o seară demnă de istoria Scalei din Milano şi am fost extrem de mândră că eroina acestei seri a fost o artistă din România pe care personal o apreciez enorm, soprana Elena Moşuc. Dar regret, pe de altă parte, că nu voi putea să vă ofer niciodată măcar audiţia acestui spectacol (şi ce păcat că Moşuc nu a înregistrat până acum o integrală de Lucia astfel încât arta ei să poată fi comparată cu a altora existentă deja pe discuri). Cine ştie însă, poate totuşi nu e timpul trecut.