Pentru orice iubitor al baletului clasic există câteva repere definitorii, printre care Giselle de Adam ocupă un loc privilegiat, având toate "ingredientele" ce asigură succesul, de la subiect la muzică şi, evident, la coregrafia de factură tradiţională, profund romantică, născută la mijlocul veacului XIX în viziunea imaginată de Coralli şi Perrot, revăzută apoi de Petipa în varianta care, după premiera de la St. Petersburg, a fost şi este preluată (în general) de mai toţi cei care o adaptează, caută noi formule de exprimare, dar păstrează neatinse momentele esenţiale.

La noi, în anii '60, Vasile Marcu a realizat o adaptare deosebit de apreciată, în care apoi, timp de decenii, au evoluat mai toţi balerinii noştri de cotă, o cronică rememorând, la început de mileniu, "montarea lui Vasile Marcu din 16 decembrie 1962, la Opera Română din Bucureşti, cu Alexa Mezincescu şi Gheorghe Cotovelea, urmaţi de Magdalena Popa şi Sergiu Ştefanski, cu aceeaşi neuitată Myrtha (Ileana Iliescu)". Întâmplarea a făcut ca, în seara "premierei" din 11 iunie, în sală să se afle... Sergiu Ştefanski... Şi mă întrebam cum a privit superbul balerin, celebru în rolul Albert, aplaudat de-a lungul vremii în mari teatre ale lumii, noua producţie propusă pe scena începutului său de carieră strălucitoare.

Iar în 2008, Mihai Babuşka a propus o nouă montare, de asemenea deosebit de reuşită, raportată, firesc, la creaţia lui Petipa. Din păcate, cum la români se consideră că tot ce s-a construit "înainte" trebuie înlăturat de către cei ce preiau conducerea, fie că este vorba despre ministere, fabrici sau chiar teatre, noul director instalat "trebuie" să renunţe la ceea ce s-a făcut bine până la venirea sa, astfel încât, de cele mai multe ori, totul se ia... de la început, ca şi cum până atunci ar fi fost... teren viran sau oricum profund greşit. Nimic nou "sub soare", numai că, spre exemplu, producţia baletului Giselle din 2009 era chiar bună şi de succes, dar dovada clară a faptului că... istoria începe odată cu schimbarea "la vârf" este dată şi de anunţul Operei Naţionale Bucureşti care, citat ca atare de mass-media, aminteşte de premierele din 1841 sau 1887, de prima Giselle - Charlotta Grisi -, dar absolut nimic despre versiunile pe care publicul bucureştean le-a aplaudat entuziast de-a lungul vremii; totuşi, unele articole notează că "revine în repertoriul Operei Naţionale Bucureşti într-o nouă versiune coregrafică", fără a oferi însă vreun detaliu referitor la producţiile anterioare. Dacă nu ar fi trist ar fi de-a dreptul amuzantă acea "amnezie" pentru că, în turneul efectuat de ansamblu la Madrid, în martie 2008, chiar Johan Kobborg a dansat, alături de partenera sa, Alina Cojocaru, în... montarea lui Mihai Babuşka, pe care spectatorii bucureşteni aveau să o descopere în luna octombrie. Iar în distribuţie se regăsea şi tânăra Bianca Fota, cea care acum a abordat dificilul rol titular.

Aflăm în schimb că în 2012, "doi dintre cei mai cunoscuţi dansatori şi coregrafi de astăzi - Ethan Stiefel şi Johan Kobborg -", au gândit această variantă "pentru Baletul Regaldin Noua Zeelandă şi s-a bucurat de un mare succes", aşa încât "au adus şi adaptat această producţie pentru Opera Naţională Bucureşti, cu o nouă distribuţie, mai mare decât cea iniţială". O opţiune de aşteptat din partea lui Kobborg, pentru că este, acum, directorul Departamentului de balet al ONB.

Deşi pus la punct şi "muncit", cu un ansamblu omogen şi bine coordonat, spectacolul este destul de tern, fără anvergură şi strălucire, fără verva aşteptată în primul act şi poezia cerută în actul II; culmea, Stiefel afirma că "nu am dorit să-l reproducem greoi, cu aspect învechit, prăfuit. Am căutat să-i dăm un aer proaspăt din toate punctele de vedere, şi în ceea ce priveşte decorurile şi costumele". Dar decorul unic (schiţat de Howard Jones), reprezentând copaci (cenuşii, fixaţi pe o plasă, în maniera anilor '60) care îmbracă scena, având în plan îndepărtat o pantă utilizată fie de cortegiul nobiliar, fie de "umbrele" din regatul ielelor, aducând, în prima parte, o casă "de lemn" şi o banchetă, iar în partea a doua, crucea care marchează locul unde se odihneşte Giselle, este... foarte prăfuit (la propriu şi la figurat). Iar costumele (concepute de Natalia Stewart), sunt neinspirate şi amalgamate stilistic, de la veşmitele sătenilor (care seamănă cam mult cu cele din La Fille mal gardee) la redingotă şi melon sau la rochia elegantă, poate "fin du siecle" sau la costumul de călărie; pentru că s-a dorit plasarea acţiunii "în secolul al XIX-lea, mai aproape de perioada în care a fost creat baletul", ba chiar se menţionează că există şi "anumite influenţe româneşti, prezente în costume", pe care cred că... nu le-a observat nimeni. Iar Lighting designer-ul Ionuţ Gabriel Pruteanu) s-a mulţumit cu "minima rezistenţă" - lumină albă (actul I) şi albastră (actul II).

Un alt aspect prin care trebuia să fim convinşi că asistăm la o noutate absolută pentru noi este denumirea personajelor, ştiute dintotdeauna ca Albert sau Hans, devenite acum Albrecht şi Hilarion, desigur utilizate în variante din străinătate, raportate, bănuiesc, la scrierile lui Heine, din care s-a inspirat libretul de Vernoy de Saint-Georges şi Gautier, francezi ca şi compozitorul. De asemenea, s-a inventat un Albrecht bătrân, care apare, estompat la final de act, sugerând suferinţa eroului care, o viaţă întreagă, o regretă pe Giselle. Numai că ideea devine neclară şi chiar paradoxală în momentul în care, pe ultimele acorduri, se lasă cortineta - de asemenea ştearsă şi... apăsător de urâtă - pe care este pictat un copac desfrunzit, cu două crengi şi cu rădăcini foarte adânci, sub care se profilează siluetele celor doi îndrăgostiţi, publicul înţelegând astfel că ei se află sub pământ; numai că în dreapta îl vedem pe întristatul Albrecht bătrân, care deci a continuat să trăiască şi să-şi plângă iubita!... Sigur că o poveste are convenţiile ei dar... parcă e prea mult...

În plan coregrafic s-au păstrat elementele de bază, tradiţionale, în special în actul II, dar s-a renunţat la altele de reală frumuseţe, Prietenii fiind acum Cuplul de nuntă (exprimare... nu prea românească, fiind vorba, de fapt, despre tineri căsătoriţi), sosind într-un car decorat cu frunze, având o partitură destul de "cuminte" dar bine realizată de Alice Minoiu şi Shuhei Toshida. Există şi un Maestru de călărie care doar însoţeşte alaiul, deci Vicenţiu Popescu nu prea are ce dansa, pe lângă tradiţionalii Wilfried (Lucas Campbell), Berthe (Raluca Ciocoiu), Ducele (Antonel Oprescu) sau Bathilde (Gloria Barbu), "beneficiind" de pantomimă în exces, total desuetă. În rolul Giselle a evoluat Bianca Fota, cu o tehnică şi o acurateţe deosebită, cu o prezenţă scenică adecvată şi o expresivitate în general nuanţată, chiar dacă aşteptam o mai pregnantă graţie şi supleţe a mâinilor, apreciind însă rezolvarea "scenei nebuniei" cu trăire şi plasticitate, evitând orice îngroşare. Partener i-a fost, în Albrecht, balerinul David Trzensimiech, suplu, elegant, doar decorativ în actul I, marcând o anume subliniere a reacţiilor sufleteşti abia când Giselle se prăbuşeşte, mult mai bun şi expresiv în actul II, stârnind entuziasmul prin performanţele tehnice într-adevăr remarcabile. Prea puţin pus în valoare, Barnaby Bishop a conturat un Hilarion (Hans) fără personalitate, în timp ce Marina Minoiu a fost departe de duritatea pe care ar trebui să o etaleze Myrtha, regina Ielelor, rămând doar o eroină tristă, lirică, parcurgând conştiincios partitura, dar cu braţe deloc mobile şi cu un stres vizibil în păstrarea echilibrului, iar Mihaela Soare (Moyna) şi Rin Okuno (Zulma) au avut secvenţe frumos conturate.

Se ştie că, după stricarea-repararea-peticirea scenei (care, nefiind deloc elastică, determină o sonoritate amplificată şi neplăcută a "aterizărilor" şi chiar a dansului în pointe), nu mai există trape, aşa încât apariţia diafanei Giselle, care ar fi trebuit să iasă din mormânt, deci de sub cruce, precum şi dispariţia sa, coborând din nou în adâncuri, s-a făcut din şi în culise, printre tufişuri...

La pupitru, Ciprian Teodoraşcu, având deja experienţa susţinerii partiturilor muzicale în reprezentaţii coregrafice, a condus cu siguranţă şi destul aplomb, iar orchestra a sunat omogen şi (din nou) curat, cu solo-uri instrumentale bine realizate, scăpările la suflători trecând cumva (destul de) neobservate.

O sală... cu multe locuri rămase goale, cu un public cam neconvins, tăcut şi aproape plictisit în pauză, departe de atmosfera specifică unei premiere intens comentate, aplaudând destul de rar, desigur ovaţionând la sfârşit, a subliniat parcă banalitatea montării "obosite", în ciuda efortului remarcabil al balerinilor. Cel puţin au avut bucuria concretizării producţiei, spre deosebire de ansamblul şi soliştii de operă care, după ce au repetat intens, au aflat că... Manon Lescaut de Puccini nu se mai pune în scenă - de ce?... circulă doar zvonuri... De fapt, şi baletul Giselle era programat în 6 iunie, dar s-a amânat fără vreo explicaţie, mulţi dintre cei care cumpăraseră bilete încă din iarnă fiind nevoiţi să le schimbe sau chiar să renunţe. Mi se pare elocvent în acest sens un comentariu postat pe site de către cineva care venea special din ţară pentru a asista la acel spectacol - "premiera a fost amânată. Minunat. Aveam bilete pentru 6 iunie. Cumpărate din luna martie. Din întâmplare, am aflat că azi aş fi mers degeaba până acolo, aflându-mă deja în tren spre Bucureşti. Mulţumesc, ONB!..."

Plecând de la Operă, după ce nu întâlnisem nici măcar un spectator încântat, am avut un sentiment de tristeţe, fără a mă raporta la "zăpezile de altădată", ci pur şi simplu cu senzaţia că am asistat la o nouă producţie fără relief, parcă născută bătrână, fără farmec, fără acea stare romantică pe care baletul Giselle o crează oriunde în lume, aşa cum s-a petrecut şi la noi cândva. Poate că în Noua Zeelandă publicul are alte aşteptări şi, cu siguranţă, alt temperament şi altă cultură...