Gândit cu multă vreme în urmă, pornind de la un generic deosebit de ofertant şi pretenţios - "De la baroc la Maria Tănase" -, recitalul propus sâmbătă, 6 iunie 2015, de soprana Irina Iordăchescu, la Ateneu, s-a dorit a fi o panoramare a disponibilităţilor sale vocal-interpretative, într-un program conceput doar în funcţie de preferinţele sale, marcând astfel cei 15 ani de carieră, dar poate în primul rând omagiindu-şi tatăl, reputatul bariton Dan Iordăchescu, la împlinirea vârstei de 85 de ani. Şi tocmai de aceea, intrarea acestuia în loja din preajma scenei a fost întâmpinată de aplauzele prelungi ale unei săli pline, iar repertoriul ales pentru acea seară s-a raportat evident (şi) la opusurile abordate, cândva, de maestru, în special la miniatura vocală care l-a consacrat încă din tinereţe, în numeroase competiţii internaţionale şi apoi în sute de recitaluri de gen.

După cuvintele rostite cu emoţie, punctând acel eveniment "de suflet", soprana a deschis programul printr-o celebră rugă - Ave Maria de Caccini -, cântată cu fineţe în compania violoncelistului Marin Cazacu şi a pianistului Ştefan Doniga, cel care, de altfel, a secondat-o cu acurateţe şi rigoare de-a lungul întregului recital; rămânând în atmosfera muzicii cu profundă încărcătură introspectivă, am ascultat o arie din opera Rinaldo de Handel, trecând apoi la aria Contesei din Nunta lui Figaro de Mozart, pentru a reveni la rugă prin impresionanta Ave Maria din opera Otello de Verdi, momente tălmăcite cu sensibilitate şi mai ales cu ştiinţa expresiei adecvate, cu o frazare elegantă, reflectând sensurile cuprinse în text, trăirile personajelor întrupate - pentru că Irina Iordăchescu a învăţat să fie artistă, moştenind şi preluând multe repere din maniera tatălui său de a sublinia elementele teatrale ale partiturii, reliefându-le prin accente sau detalii de efect.

După un "intermezzo" în care pianistul Ştefan Doniga a ales două pagini de Chopin, soprana a revenit pe podium pentru o secţiune rezervată ariilor decupate, ca şi Otello, prioritar din opere până acum departe de opţiunile sale, vădind intenţia de a "ataca" repertoriul destinat glasurilor lirice pline, cu repere spinto. Astfel a fost aria dinNorma de Bellini, din nou o rugă-invocaţie excelent realizată şi tocmai de aceea, sincer, aş fi preferat să nu adauge şi "cabaletta" atât de dificilă şi solicitantă - dar solista a precizat că tatăl său i-a cerut ca niciodată să nu cânte aria fără acea secvenţă, deci nu avea cum să-l refuze într-o seară aniversară. A urmat însă lirica arie din Gianni Schicchi de Puccini, aproape patetică în încercarea Laurettei de a-şi îndupleca tatăl, pagină adresată... evident lui Dan Iordăchescu...

O schimbare de "culoare" a adus mezzosoprana Cristina Iordăchescu-Iordache, sora protagonistei, oferind Habanera din opera Carmen de Bizet, în care am apreciat, ca întotdeauna, glasul său cald, frumos, condus cu rafinament, din păcate o spun de fiecare dată - prea rar pus în valoare (măcar) în concert. Dar soprana a abordat apoi arii din Boema de Puccini (actul III) şi Adriana Lecouvreur de Cilea, mizând tocmai pe încărcătura dramatică a sentimentelor eroinelor redate cu aceeaşi vibraţie ce o caracterizează. Vocile celor două surori s-au îmbinat excelent în Barcarola din Povestirile lui Hoffmann de Offenbach, pronunţia impecabilă şi linia specifică stilului romantic francez conferind un plus de fineţe acelui moment atât de îndrăgit de melomani.

Deosebit de inspirată a fost invitarea violoncelistului Marin Cazacu şi pentru a interpreta, în propria adaptare, două pagini din marea literatură rusă - aria lui Lenski din opera Evgheni Oneghin de Ceaikovski şi Vocaliza de Rachmaninov -, în care sunetul învăluitor şi cantilena sensibilă au redat ideal lirismul profund, poezia şi din nou tristeţea sau nostalgia cuprinsă în acele bijuterii scrise iniţial pentru voce.

Continuând călătoria prin teritorii muzicale diverse, Irina Iordăchescu a ales câteva lieduri de Wolf, Duparc şi Enescu, punând în lumină atracţia către zone atât de speciale, în care am regăsit introspecţia sau umorul, lejeritatea de adresare în germană sau franceză, stilul şi modul de exprimare pe care, cu sau fără voie, le-a preluat de la Dan Iordăchescu. Dar opera rămâne definitorie în cariera sa, aşa încât a propus şi aria din La Wally de Catalani, având, ca şi cele anterioare, o pregnantă tentă de visare, de reliefare a celor mai intime gânduri ale eroinei cu o sinceritate atent controlată, mereu captivantă pentru publicul mai mult sau mai puţin avizat, dar cu certitudine permanent entuziasmat.

Următorii "paşi" în mozaicul de genuri şi stiluri au fost prezentarea canzonetei Non ti scordar di me de Curtis şi apelul la melosul popular, fie prin piesa de Tiberiu Brediceanu, fie prin "blestemul" cutremurător al Mariei Tănase - Cine iubeşte şi lasă -, cântat însă la microfon, probabil pentru că solicita o gravitate specială, rezolvată printr-o emisie total diferită de cea "de operă", ceea ce bănuiesc că a determinat, în final, revenirea la cântul "clasic", poate ca o adaptare personală, poate ca o trecere către ultima piesă - Muzica din opereta Valurile Dunării de Grigoriu -, un adevărat rezumat al crezului său de viaţă, deprins în familie. Şi fără voie am remarcat faptul că majoritatea ariilor, precum şi piesele româneşti, au coincis, poate întâmplător, cu repertoriul pe care Angela Gheorghiu îl abordează în spectacol sau în recital, o dovadă în plus a tendinţei de a se îndrepta către partituri de cu totul altă factură comparativ cu cele lirice implicând uneori şi coloratura, în care spectatorii au aplaudat-o încă de la debut - să spunem Lucia sau Adina sau... Desigur, maturizarea vocală şi puternica sa implicare inteligentă în conturarea personajelor se pot regăsi acum (şi) în lucrări ce solicită o paletă mult mai bogată de stări şi trăiri dramatice.

Mai bine de două ore, într-o atmosferă aparte, un public numeros a (re)descoperit frumuseţea unor creaţii arhicunoscute şi îndrăgite oriunde în lume, într-o seară cu încărcătură emoţională şi afectivă deosebită "de familie", ovaţionându-l îndelung pe Dan Iordăchescu, aplaudând evoluţia surorilor Irina şi Cristina Iordăchescu, apreciind deopotrivă felul în care soprana a vorbit, cu un firesc şi (din nou) cu o sinceritate prin care ştie, întotdeauna, să se adreseze sălii, în cea mai potrivită "cheie", apelând la "coarda sufletului", preluând şi în acest sens experienţa tatălui său, recunoscut pentru modul în care îmbrăca totul în haina unui personaj de teatru, cu pasiune şi lacrimă, la care nimeni nu rezista. O "ştafetă" relevată şi în acea seară de dublă aniversare, prilejuindu-i sopranei Irina Iordăchescu, solistă a Operei Naţionale, alăturarea unor genuri diverse, într-un caleidoscop pe care, după cum ea însăşi a declarat, l-a imaginat demult, acoperind o "plajă" largă, "de la baroc la Maria Tănase".