În 25 februarie 2015, la complexul Bozar din Bruxelles a susţinut un concert orchestra violonistului Gidon Kremer, Kremerata Baltica. Fără fondatorul ei, care ar fi trebuit să fie prezent dar care şi-a anulat concertele până finalul lunii martie, a prezentat un program centrat, ca şi cel iniţial, pe muzica lui Bach, înlocuind însă creaţiile unor Giya Kancheli sau Valentin Silvestrov cu o scurtă lucrare introductivă semnată Henryk Górecki.

Încă de la deschiderea celor Trei piese în stil vechi ale compozitorului polonez, care mi-au amintit de stilul lui Theodor Rogalski în Dansurile sale româneşti, am recunoscut sunetul de o suavitate şi o linişte incredibilă, totodată foarte bine închegat, al Kremeratei Baltica; ceea ce se aude în înregistrările pe care le ascultaţi şi dumneavoastră la Radio România Muzical nu este o păcăleală sau vreun truc tehnic. Această mică orchestră de cameră alcătuită în majoritate din tineri degajă o sonoritate densă şi aerisită în acelaşi timp: este un aluat care are deja tot ce-i trebuie dar, lăsat la dospit, mai capătă o dimensiune, care-l face chiar şi mai bun. Kremerata Baltica a ţesut o pânză de păianjen, şi asistam parcă în acelaşi timp şi la acest proces şi la rezultatul său în egală măsură delicat şi rezistent.

Din muzica lui Bach, cinci concerte: BWV 1043 în re minor pentru două viori şi orchestră, BWV 1052 în re minor pentru pian, BWV 1056 în fa minor pentru pian, BWV 1060 în do minor pentru două piane şi BWV 1063 în re minor pentru trei piane. Chiar dacă a fost în tonalitate minoră, programul e numai bun pentru depresivi şi deprimaţi. Nu vă doresc să fiţi în niciuna din condiţiile acestea, dar dacă sunteţi cumva vă garantez, deşi nu am absolvit Universitatea de medicină, că ieşiţi din orice stare proastă, oricât de neagră ar fi. Iar dacă sunteţi sănătoşi şi bine-dispuşi, probabil că nimănui nu-i strică şi mai multă bucurie. Pentru că, dacă vorbim de Bach (sau şi de Bach, nu aş vrea să intru în conflict cu admiratorii altor mari compozitori), vorbim de bucurie.

Obişnuită cu un Bach interpretat mai riguros, mai raţional, matematică şi orologerie, versiunea Kremeratei Baltica a părut puţin mai romanţioasă, mai tinerească - de altfel trei din cei cinci solişti, respectiv violoniştii Yossif Ivanov şi Lorenzo Gatto şi pianista Anna Vinnitskaia au fost tineri, adăugându-li-se soţii Evgheni Koroliov şi Ljupka Hadzigeorgieva, un duo pianistic înfiinţat în 1976. Dar muzicienii Kremeratei sunt foarte buni; poate sunt interpreţi la un astfel de nivel şi pentru că se caută adesea din priviri, îşi zâmbesc, îşi zic unul altuia în sensul folcloric al verbului, fac parcă o serenadă adresată iubitei de alături, de pe podium, îşi spun parcă unul altuia: "ia uite ce melodie minunată am descoperit, să ţi-o cânt s-o auzi şi tu!"; iar dacă se întâmpla ca un instrumentist să fie singur pe rând, părea pierdut în frumuseţea muzicii, ca în transă, dar îl simţeai şi îl vedeai că se află în permanentă legătură mentală şi artistică cu întreaga orchestră.

Bach a reconciliat pianul, cu sunetul lui distinctiv şi puternic, cu timbrul coardelor, de care diferă atât de mult. Desigur, concertele sale nu au fost scrise pentru pian, ci pentru clavecin, a cărui sonoritate ciupită se maria foarte bine cu ansamblul orchestral. Dar înaintea invenţiei din 1700 a lui Bartolomeo Cristofori şi înaintea instrumentului din anii lui Beethoven, de la care a început evoluţia pianului de concert maturizat la finalul secolului al XIX-lea şi pe care-l ştim astăzi, Bach a ales în aşa fel registrul claviaturii, succesiunile de note, intervalele, încât face ca pianul să pară un component perfect integrat al melanjului sonor general.

"Doriţi să scriu un concert pentru pian? Sigur, îl scriu. Doriţi acum un concert pentru două piane, la fel de frumos, de echilibrat, de expresiv, exploziv, extraordinar? Nicio problemă. Un concert pentru trei piane? S-a făcut! Cu cât suntem mai mulţi, cu atât mai bine! Să fie şi unul pentru două viori, pentru variaţie? Lăsaţi pe mine!". Mi se pare că Bach (căruia i-am atribuit aceste cuvinte pe care nu le-a rostit niciodată ascultând cu câtă lejeritate, artă şi splendoare creează partituri) dovedeşte că muzica este infinită, că, adică, posibilităţile de combinaţii sonore armonioase sunt nenumărate, şi fiecare din ele, absolut superbă.