Primul concert oferit, în acest an, de Filarmonica bucureşteană, s-a dorit, poate, o prelungire a celor tradiţionale de Anul Nou, mai lejere şi amalgamate, pornind însă de la cele prezentate la Opera din Iaşi fie în vară, fie în deschiderea stagiunii curente, aceeaşi "echipă" evoluând în pagini din opere celebre, alternând cu celebre fado. Dar de această dată, dirijorul Gabriel Bebeşelea a optat pentru o pondere a secvenţelor simfonice sau corale din opere îndrăgite de public, orchestra sunând excelent (inclusiv în intervenţiile solistice) în uverturile la Forţa destinului şi Vecerniile siciliene de Verdi, în Intermezzi din Cavalleria rusticana de Mascagni şi Manon Lescaut de Puccini, susţinând corul (uneori acoperit de alămuri) în pagini din Ernani, Trubadurul, Nabucco de Verdi, Carmen de Bizet sau Madama Butterfly de Puccini, acest din urmă fragment fiind notat, cel puţin surprinzător, Coro a bocca chiusa, deşi oricum a fost rezolvat ca o vocaliză, nicidecum "mut" (maestru de cor Iosif-Ion Prunner); de altfel, toate titlurile au fost păstrate în original, până şi Aragoneza din Carmen fiind notată... Aragonaise... Mi se pare o exagerare inutilă şi "preţioasă", pentru că spectatorii vor doar să ştie ce ascultă, fără să fie obligatoriu... poligloţi...

Acelaşi "sistem" s-a păstrat şi pentru ariile interpretate de soprana Elena Moşuc, reputată solistă care revenea astfel după foarte mulţi ani pe podiumul Ateneului, abordând un repertoriu pentru voci lirice "pline", dar cu coloratură bogată şi acute (sau... contra-acute) sigure şi spectaculoase, punându-şi astfel în valoare calitatea timbrală şi supleţea cântului; faţă de maniera în care a rezolvat acele arii în precedentele sale apariţii (la Iaşi sau la sala Radio), am remarcat cu reală plăcere apropierea pregnantă de stilul verdian, renunţând la elementele specifice unui bel-canto ce nu-şi are locul în partiturile respective. În acea seară a ales arii din Vecerniile siciliene (de-a dreptul amuzant scrisă în programul de sală "aria Elvirei Surta e la notte/Ernani involami/Tutto sprezzo") şi Vecerniile siciliene, iar ca bis La Rondine de Puccini, de asemenea frumos cântată, dar cu "ecouri" mai curând donizettiene (portamento-uri, filato-uri, pianissime în crescendo etc.).

Dorind să aducă, pentru prima oară la Bucureşti, un solist de fado (evident din Portugalia) se pare foarte bine cotat - Goncalo Salgueiro -, cu care Elena Moşuc colaborează în ultima vreme în ceea ce ei au numit "Operfado", la invitat să prezinte câteva piese de gen, prioritar melancolice, cu o abundenţă de "fineţuri" şi ornamente bine rezolvate, cu un glas tenoral suplu şi maleabil, dar apelând permanent la microfon, ceea ce sub acea cupolă nu se prea acceptă; de altfel, şi în duetele de gen, până şi Elena Moşuc a folosit microfonul, deşi vocea sa amplă şi penetrantă chiar nu ar fi avut nevoie de asemenea "ajutor", mai ales în condiţiile unei acustici de calitatea celei din Ateneu. Şi mulţi au fost uimiţi să constate că, poate din amabilitate faţă de partenerul de scenă, a apelat la microfon până şi în Brindisi din Traviata verdiană, care a încheiat concertul, după ce solistul a stârnit simpatia cântând, în limba română, Ciobănaş cu trei sute de oi.

Privind în ansamblu, a fost o seară relaxată, cu muzică bună şi bine interpretată, în care corul şi orchestra Filarmonicii au evoluat excelent, sub bagheta unui tânăr dirijor cu gestică precisă şi expresivă, reuşind să obţină o frazare generoasă şi o paletă coloristică bogată, colaborând cu o soprană de talie internaţională pe care, în fine, Filarmonica a invitat-o în stagiune, fie şi pentru un asemenea program eclectic, alături de un oaspete atipic în acel context, constituind, eventual, o "pată de culoare" pentru mulţi dintre melomanii-abonaţi poate mai conservatori când este vorba despre serile de la Ateneu, iar pentru alţii o surpriză agreabilă. Iar aplauzele destul de rezervate (lăsând adesea soliştii să iasă din scenă într-o tăcere jenantă) au crescut spre final, admiratorii şi cei cuceriţi totuşi de farmecul interpretării şi poate chiar de acel mozaic muzical, ovaţionând îndelung, compensând cumva acele "goluri" neplăcute în reacţia celor din sală. Dar... important este că primul concert din an a adus ceva aparte şi că, până la urmă, a avut succes. Cât priveşte apetitul publicului abonat de decenii la Filarmonică pentru astfel de experimente, rămâne de "testat" la o viitoare "tentativă" de acest gen. Sunt melomani care urmăresc şi programele "comerciale" de la sala Palatului, dar când intră la Ateneu au cu totul alte aşteptări, dovadă elocventă fiind rezerva lor marcată şi dezamăgirea uimită a multora.