Minunata Anita Hartig!

Sper că nu voi supăra pe nimeni dacă voi folosi spaţiul acestui comentariu pentru a vă vorbi, mai ales, despre tânăra şi talentata soprană născută în România, Anita Hartig, pe care o sală întreagă a ovaţionat-o îndelung pentru rolul Susanna din opera Nunta lui Figaro de Mozart, pe celebra scenă a Operei Vieneze de Stat. Nu demult, am urmărit-o într-o transmisiune directă de la MET, în rolul Michaela din Carmen de Bizet - rol destul de… anost -, din care totuşi, Anita Hartig a făcut un success notabil. Din păcate, din motive de boală, soprana nu a cântat într-o Boema, anunţată cu mare fast pe aceeaşi scenă de la MET. Acum, sunt sigură că ar fi fost un succes răsunător, echivalent cu naşterea unei noi stele în lumea teatrului liric. Aici, la Viena, am putut asista cu mare şi profundă bucurie, la evoluţia unei artiste rafinate, cu o voce splendidă ale cărei valenţe expresive le stăpâneşte şi le foloseşte ca într-un joc magic. Este (şi) o mozartiană ideală, iar ca prezenţă scenică este naturală, plastică şi convingătoare. Numai cuvinte de laudă pentru Anita Hartig şi încrederea fermă într-o carieră spectaculoasă.

Prezenţa sopranei românce s-a detaşat net în contextul distribuţiei spectacolului pe care îl comentez. În rolul Contelui, italianul Luca Pisaroni - minunat în Leporello sau Figaro pe scena de la MET! - face acum un rol mai degrabă comic, accentuând stângăciile unui personaj tânăr şi nestăpânit. Momentele de furie neputincioasă mi-au adus involuntar zâmbetul pe buze. Conştient că are o voce foarte frumoasă şi, mai ales, că este…  - cuvintele care cred că exprimă cel mai bine sunt - a very,very good loocking man!, Luca Pisaroni este în mod voit şi amuzat un conte lipsit cu totul de eleganţa presupusă de sângele albastru ce îi curge prin vine. La fel de good loocking dar şi elegant, este cehul Adam Plachetka. El reuşeşte şi vocal şi scenic un Figaro de zile mari.

Incontestabil, soprana Olga Bezmertna are o voce minunată, dar face exces de filatto-uri şi asta în cele mai dramatice momente. Totuşi, evoluţia ei a crescut, vocal şi scenic, în cea de a doua parte a serii. Rachel Frenkel este doar un Cherubino de serviciu.

Dirijorul Sascha Goetzel îşi face cu această Nuntă a lui Figaro debutul pe scena de la Staatsoper din Viena. Este plin de temperament, cunoaşte partitura în cele mai mici detalii şi ştie ce să ceară instrumentiştilor. Din păcate, uneori le cere prea mult căci, sub bagheta sa, lupta evidentă dintre scenă şi fosă este câştigată de ansamblul instrumental. În primele două acte, cel puţin, am auzit vocile doar în momentele de recitativ - din fericire, destul de numeroase. În actele trei şi patru, balanţa s-a mai echilibrat.

Regia lui Jean Louis Martinoty se vrea tradiţional-modernă, cu accent pe detalii. Ariile sunt "jucate", uneori cu cu implicarea unor personaje secundare - de exemplu, marea arie a Contelui (actul trei) se desfăşoară în prezenţa întregii distribuţii - Basilio, Bartolo, Marcelina, Curzio, notarul…trec pe acolo şi Figaro şi Susanna… iar Contele se adresează, pe rând, fiecăruia. Sau, pe introducerea la prima sa arie, în prezenţa Susannei, Contesa trânteşte zgomotos o tavă de servit, sparge apoi la fel de zgomotos o cană de cafea cu farfurioară cu tot, se prăbuşeşte pe un altar, în faţa unei icoane gigantice, din care se văd doar picioarele străpunse de piroane ale unui Crist răstignit şi, de abia după aceea, conform cursului muzical, începe să îşi cânte tristeţea profund umană. Ideea suportă comentarii.

Tradiţional-moderne sunt şi decorurile semnate de Hans Schavernoch - tablouri de diferite mărimi, realizate în tonurile discrete, cu oameni (frumoase costume de epocă imaginate de Sylvie de Segonzac) şi naturi moarte, imagini care urcă şi coboară compartimentând spaţiul de joc, după necesităţi. De fapt, întreaga scenă este înrămată ca un tablou. Un tablou preţios, de care te bucuri şi care face parte din viaţa ta de zi cu zi. O metaforă inspirată pentru o capodoperă mozartiană aşa cum este Nunta lui Figaro.