Atunci când spunem Renaştere spaniolă, gândul ne fuge aproape instant la numele lui Tomas Luis da Victoria. Mai puţin cunoscuţi şi învăluiţi într-o aură de exotism sunt compozitorii secolului al XV-lea, iar ultimul concert din cadrul ediţiei din acest an a Festivalului de Muzică Veche ne-a arătat că muzicile vehiculate în acel veac erau unele foarte personale. Pentru evenimentul ce a avut loc vineri, 21 noiembrie 2014, pe scenă au urcat muzicienii ansamblului Cinco Siglos, însoţiţi de soprana Delia Agúndez. Programul a fost unul compus exclusiv din lucrări ce se regăsesc în colecţia Cancionero del Palacio. Realizat pe parcursul a 40 de ani, la finalul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea, conţonierul conţine aproximativ 450 de piese şi este astfel cel mai important manuscris muzical spaniol din acea vreme.

Concertul ce s-a desfăşurat în spaţiul impresionant al Palatului Bragadiru a fost o bună ocazie pentru publicul bucureştean de a se familiariza cu instrumente ceva mai puţin cunoscute, cum ar fi vihuela da mano, vihuela da arco, bandurria, rabel şi colachon. Un aspect important este că marea majoritate a acestora a fost construită de Jose Ignacio Fernandez, membru al grupului Cinco Siglos. Muzica a fost compusă din piese scrise de Juan del Encina şi din creaţiile unor autori anonimi, care ne-au purtat prin universul muzical al regatului iberic din vremea reginei Izabela de Castilla. Pot spune că toate muzicile prezentate au o distinctă amprentă folclorică, cum de altfel remarca şi flautistul Antonio Torralba, liderul grupului. Chiar şi lucrările triste şi aparent austere au în construcţia lor o doză de exotism şi de erotism.

Soprana Delia Agúndez a colorat foarte bine atmosfera ce s-a instaurat pe parcursul concertului. Timbrul şi aspectul său hispanic au întregit o experienţă audio vizuală interesantă. Piese precum 'Triste esta el rey David' şi 'Si habra en este baldres' ne-au arătat că muzicienii au o cunoaştere intimă a repertoriului. Singurul reproş pe care l-aş avea, dacă poate fi numit reproş, este că şi-au asumat o nuanţă de mezzo-piano din care au ieşit doar cu câteva ocazii. Înţeleg că aceasta este una dintre direcţiile stilistice pe care unele grupuri de muzică veche le urmează, însă o astfel de muzică liberă şi improvizatorică ar fi meritat poate ceva mai multă dinamică.

Publicul român i-a primit pe muzicieni ca de obicei foarte frumos, cu aplauze călduroase, însă numărul celor prezenţi a fost unul relativ mic. E adevărat că recitalul a fost unul destul de riguros informat istoric şi astfel s-a adresat mai mult unor persoane avizate, însă această muzică ar fi meritat să fie ascultată de mai multă lume. În orice caz, concertul a fost unul foarte bun şi a încheiat într-o notă pozitivă cea de-a noua ediţie a Festivalului de Muzică Veche.