Cu ani în urmă, reputatul violonist Gabriel Croitoru a făcut demersuri insistente ca viorile ce au aparţinut lui George Enescu, aflate în păstrarea Muzeului ce-i poartă numele, să fie redate circuitului muzical, să fie "cântate", pentru că, după cum se ştie, orice instrument care stă mult timp nefolosit se degradează. Tocmai de aceea, spre exemplu, la Muzeul Metropolitan din New York se organizează periodic expoziţii ce cuprind viori celebre, dar şi recitaluri, în cadrul cărora, interpreţi de prestigiu cântă pe ele (şi) pentru a le menţine în stare de funcţionare.

În sfârşit, anul acesta, Muzeul "Enescu" a lansat ciclul "Viorile lui Enescu la Palat", succesul primei experienţe din vară determinând, marţi 18 noiembrie 2014, o nouă întâlnire cu minunatele bijuterii cu corzi realizate de Paul Kaul - una dintre viori fiind construită special pentru maestrul român - de fraţii Silvestre şi, firesc, cu vestitul Guarneri "Catedrala" pe care chiar Gabriel Croitoru cântă din 2008. Cota de interes a fost nu doar ascultarea "pe viu" a acelor instrumente, ci şi evoluţia unor studenţi sau absolvenţi pregătiţi la clasa... profesorului Gabriel Croitoru, de la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti. Pentru acei tineri, posibilitatea de a cânta pe asemenea viori de o calitate aparte şi, evident, cu o încărcătură sentimental-emoţională deosebită, constituie un privilegiu nesperat, totodată un prilej de a apărea în faţa spectatorilor, în ambianţa elegantă a Palatului Cantacuzino. Deloc întâmplător, în programul concertului s-au regăsit şi opusuri din repertoriul enescian, un public numeros ascultând, în debut, Tzigane de Ravel, abordat de Andra Andrei, apoi o altă lucrare cu influenţe gitane - Melodii lăutăreşti de Sarasate, excelent interpretată de Laura Şandru, cu rigoare, fluenţă şi mai ales cu expresivitate adecvată stilistic. Schimbând "registrul", Simina Croitoru a propus Nigun de Bloch, piesă de atmosferă, cu contraste bine conturate, lirice sau cu accente tragice; a urmat Studiu în formă de vals de Saint-Saens-Ysaye, prin care am descoperit un spectaculos şi original solist, Sabin Penea, virtuoz, inteligent, impetuos şi sensibil, având toate datele unei cariere performante. Dramatic şi poetic deopotrivă, Poemul de Chausson a revelat o altă interpretă performantă sub toate aspectele, Cristina Paşa, la rândul său, cu o tehnică impecabilă, cu o logică a discursului şi capacitate de a reda stări şi trăiri profunde, aşa cum le-a gândit compozitorul. Iar după Cantabile de Paganini şi Salut d`amour de Elgar, redate de liricul Ciprian Balint, profesorul lor, îndrăgitul Gabriel Croitoru, a oferit Impromptu concertant de Enescu, pe superbul Guarneri atât de apreciat chiar de către Maestru, finalul concertului aducând astfel culoare, linie elegantă, sunet cuceritor şi interpretare echilibrată, departe de efuziuni şi gesturi epatante, reliefând frumuseţea şi rafinamentul partiturii cu simplitate şi bun gust, aşa cum ne-a obişnuit cu fiecare prezenţă pe podium.

Sunt repere pe care le-am regăsit şi la studenţii săi, evoluând cu siguranţă, cu rigoare şi atentă înţelegere a textului muzical, păstrând o anume sobrietate în exprimare şi în ţinuta de scenă, ceea ce mi se pare deosebit de important, pentru că prea mult avem parte de "spectacol" demonstrativ din partea unor solişti care cred că prin emfază şi exhibiţionism pot compensa lipsa de trăire şi de profunzime. De altfel şi faptul că au apărut în ţinute elegante, negre, a contribuit la împlinirea unei imagini de ansamblu de reală calitate, tinerii beneficiind de colaborarea cu experimentata pianistă Clementina Ristea-Ciucu, dar şi cu Raluca Ouatu sau cu Iulian Ochescu, parteneri în demersul artistic realizat cu acurateţe, cu un tuşeu rotund şi supleţe în acompaniament.

Cât despre sonoritatea viorilor, mi-ar fi greu să încerc o ierarhizare valorică, toate cele 4 instrumente având şi căldură şi amploare (uneori ieşită din comun) şi vibraţie "cu suflet", calităţi pe care soliştii au reuşit să le "exploateze", conferindu-le ceva din propria personalitate interpretativă. A fost o seară specială, cu puternic impact la public - în mare parte tânăr -, semn că ciclul de concerte sub acest generic este binevenit şi gustat de melomani, venind şi în sprijinul soliştilor aflaţi la primii paşi într-o carieră poate importantă, concretizând astfel intenţia directorului Cristina Andrei de a prezenta, periodic, viorile lui Enescu, aflate în patrimoniul Muzeului, dar şi de a le oferi tinerilor de real talent oportunitatea "apropierii" de acele instrumente "de colecţie", pe care mulţi le pot vedea doar în vitrine.

Din păcate, şi de această dată, cei ce clamează zgomotos promovarea lui Enescu în varii moduri sau susţinerea tinerei generaţii de interpreţi au lipsit cu desăvârşire de la întâlnirea cu... "viorile lui Enescu la Palat", ca şi muzicienii de altfel... Aspect ce devine simptomatic, îngrijorător şi trist...