Orice meloman adevărat are un cult pentru celebrităţi şi adesea sunt interesaţi să afle detalii şi despre descendenţii lor care, în general, doresc să urmeze, la rândul lor, tradiţia "de familie" în domeniul muzicii. S-a constatat însă, de-a lungul vremii, că foarte rar se întâmplă ca tinerii să se ridice la nivelul artistic al părinţilor, chiar dacă, firesc, beneficiază de sonoritatea numelui de legendă.

Am retrăit acest sentiment aseară, la Ateneu, unde mă aşteptam ca mulţi spectatori să fie atraşi de afişul ce alătura două "nume" - Fischer-Dieskau şi Menuhin -, pentru că la pupitru s-a aflat fiul renumitului bariton - Martin -, iar la pian a cântat fiul ilustrului violonist - Jeremy. Mizând tocmai pe impactul lor, chiar şi prezentarea pe site-ul oficial a fost generoasă, fără a pomeni măcar şi... solista - Aura Twarowska -, mezzosoprană care avea să le fie mult superioară.

Programul, cuprinzând opusuri din marea literatură germană, cu o puternică încărcătură de factură romantică, era, de asemenea, extrem de ofertant deopotrivă pentru interpreţi şi pentru public, dar încă din ampla introducere orchestrală a Concertului nr. 1 de Brahms m-a surprins nu doar uniformitatea gesturilor dirijorale, mişcându-şi mâinile invariabil în sus şi în jos, ci mai ales lipsa de vibraţie emoţională şi lentoarea ce aveau să caracterizeze, de altfel, întreaga "concepţie" a lui Martin Fischer-Dieskau; iar pianistul Jeremy Menuhin a fost departe de monumentalitatea partiturii, parcursă conştiincios, cu o tehnică precisă, dar fără anvergură şi fără o expresivitate reală, degetele sale mici alergând pe claviatură şi... atât. O derulare anostă, fără relief, inconsistentă, într-un tempo ce pulveriza orice posibilă densitate a frazei, a construcţiei, chiar dacă orchestra Filarmonicii a sunat omogen şi a încercat să suplinească într-un fel acea abordare fadă, prelungită aproape o oră, mult peste orice versiune acceptabilă; iar faptul că aplauzele au fost destul de rezervate, publicul renunţând să mai ceară un bis, devine elocvent pentru maniera "cuminte" a solistului care... nu a convins. Rămânând în lumea brahmsiană, dar şi a tempo-urilor diluate exasperant, Rapsodia pentru alto, cor bărbătesc şi orchestră a prilejuit revenirea pe podium a unei interprete ce ar merita din plin să fie invitată constant în stagiunea curentă, Aura Twarowska, de mulţi ani solistă la Staatsoper Viena, glasul său generos, amplu, condus cu eleganţă şi expresivitate, conferind "linia mare" a frazării, dar şi sensul cuprins în text, spre încântarea celor care, în fine, s-au bucurat să asculte o voce cu un timbru splendid, gravă, profundă, perfect adaptată unei scriituri de mare frumuseţe, reuşind o colaborare echilibrată şi cu ansamblul coral (pregătit de Iosif-Ion Prunner), rezolvând şi problemele generate de acel tempo mereu prea lent.

Dar a urmat poemul simfonic Moarte şi transfiguraţie de Strauss, pe care dirijorul l-a tratat într-o manieră similară, poate cu o gestică uşor mai diversificată, păstrând însă "tiparul" uniform şi monoton din toate punctele de vedere; din fericire, muzica însăşi impunea desfăşurări dramatice, care în secvenţele cântate în forte sunau, de la sine, vibrant şi cu o anume anvergură, momentele de meditaţie sau de calm fiind totuşi plate şi fără un contur pregnant, deşi titlul se referă la... transfiguraţie!... Este adevărat că Martin Fischer-Dieskau a dirijat fără partitură întreg programul, ceea ce dovedeşte (doar) o memorie bună, nicidecum o cunoaştere reală a stilului, a conţinutului ideatic sau a specificului fiecărui compozitor; cât despre lipsa de trăire, de implicare, de interpretare...

Aşa cum se anunţa, publicul s-a întâlnit cu "nume celebre la Filarmonică", dar din păcate au fost doar "nume", pentru că fiii nu au moştenit nimic din ceea ce a adus, cândva, gloria... taţilor. Şi, în ciuda unor CV-uri mirobolante, realitatea trădează cu totul altceva...