În 19 octombrie, compozitorul Dumitru Capoianu ar fi împlinit 85 de ani, moment care s-a dorit marcat printr-o seară camerală derulată pe scena Ateneului; poate (şi) pentru că maestrul a condus, timp de câţiva ani, Filarmonica bucureşteană, poate şi pentru că Petre Codreanu - decenii la rând secretar muzical al instituţiei - i-a fost prieten, celui omagiat i-a fost dedicat un întreg caiet-program, ceea ce nu cred să mai fi întâlnit până acum, cuprinzând repere din activitatea sa, citate din "zicerile" sale "de duh", fotografii sau desene ce-l reprezintă. De altfel, deloc întâmplător, chiar Petre Codreanu a rostit cuvântul introductiv, rememorând întâmplări trăite alături de Capoianu, punctând ceva din diversitatea creaţiei acestuia, cu accent pe cea de film şi de scenă.

Programul decupat din muzica sa camerală a debutat cu patru lieduri compuse fie pe versuri de Topârceanu - binecunoscutele Vin ţigăncile şi Plouă - pline de vervă şi umor, extrem de ofertante ca expresivitate vocală, cu un acompaniament pianistic sugestiv, pliat pe sensurile textului, abordate de această dată de soprana Bianca Manoleanu, fie inspirate de poezia lui Victor-Ion Popa - Întrebare şi Amurg -, cu tentă filosofică, încărcate de profundă meditaţie uşor amară, tălmăcite acum de tenorul Florin Diaconescu, fin cunoscător al manierei de interpretare şi subliniere a stărilor cuprinse în partitură, cei doi fiind acompaniaţi la pian de Remus Manoleanu. Rămânând cumva în sfera evocatoare sau amuzantă, lucrarea Katzenlieder a fost cântată corect de pianistul Roman Manoleanu, aşa, ca în familie, urmată de Sonata pentru violoncel solo în care Anca Vartolomei a reliefat din nou ştiinţa sa de a înţelege şi de a reda muzica contemporană, cu o scriitură dificilă dar destul de accesibilă publicului larg. Pe cu totul alte coordonate, reliefând însă diversitatea stilistică a autorului, Trixy, Toccata pentru chitară a adus în prim plan şi un instrument extrem de îndrăgit de Capoianu şi sonurile de inspiraţie spaniol-sud-americană, agreabile, în ritm de tango sau poate de flamenco. Mihai Cojocaru a reuşit să le pună în valoare parfumul, revenind apoi pe podium alături de Ion-Bogdan Ştefănescu în Sonata pentru flaut şi chitară, o combinaţie inedită dar echilibrată, susţinută de solişti experimentaţi, remarcându-se elementele de efect imaginate pentru flaut pe suportul discret al unui instrument... romantic.

Seara s-a încheiat cu Trio Arcuri, prilejuind evoluţia excelentă a unor tineri precum violista Cornelia Petroiu, pianista Anamaria Biaciu-Popa şi violoncelistul Eugen-Bogdan Popa, relaţionându-se cu rigoare şi fluenţă, realizând contrastele cerute în pagini alerte sau din nou introspectiv-melancolice. Interesant de observat a fost finalul ce se stinge treptat, aspect remarcat şi în alte opusuri incluse în program, trădând astfel o latură poate mai puţin cunoscută a compozitorului Dumitru Capoianu, pe care toată lumea îl (re)cunoştea prin replicile şi umorul său, prin temperamentul exploziv şi prin permanenta stare de "neastâmpăr", uneori şi prin reacţiile destul de tăioase, dar nicidecum ca un liric-visător - poate doar romanţele să-l fi "deconspirat" în acest sens...

Un public restrâns a ascultat şi a aplaudat astfel solişti din generaţii diferite în opusuri camerale la fel de variate ca stări şi scriituri, complexe dar nesofisticate, concepute într-un modernism "bine temperat", menit să se adreseze melomanilor iubitori de muzică bună. Un omagiu adus lui Dumitru Capoianu, creator reprezentativ pentru ceea ce a însemnat creaţia noastră în veacul trecut, surprinzătoare fiind, tocmai de aceea, absenţa din sală a compozitorilor şi interpreţilor - foşti colegi sau colaboratori de o viaţă...