Arhivă : Cronici Înapoi
Omagiu lui Dumitru Capoianu
În 19 octombrie, compozitorul Dumitru Capoianu ar fi împlinit 85 de ani, moment care s-a dorit marcat printr-o seară camerală derulată pe scena Ateneului; poate (și) pentru că maestrul a condus, timp de câțiva ani, Filarmonica bucureșteană, poate și pentru că Petre Codreanu - decenii la rând secretar muzical al instituției - i-a fost prieten, celui omagiat i-a fost dedicat un întreg caiet-program, ceea ce nu cred să mai fi întâlnit până acum, cuprinzând repere din activitatea sa, citate din "zicerile" sale "de duh", fotografii sau desene ce-l reprezintă. De altfel, deloc întâmplător, chiar Petre Codreanu a rostit cuvântul introductiv, rememorând întâmplări trăite alături de Capoianu, punctând ceva din diversitatea creației acestuia, cu accent pe cea de film și de scenă.
Programul decupat din muzica sa camerală a debutat cu patru lieduri compuse fie pe versuri de Topârceanu - binecunoscutele Vin țigăncile și Plouă - pline de vervă și umor, extrem de ofertante ca expresivitate vocală, cu un acompaniament pianistic sugestiv, pliat pe sensurile textului, abordate de această dată de soprana Bianca Manoleanu, fie inspirate de poezia lui Victor-Ion Popa - Întrebare și Amurg -, cu tentă filosofică, încărcate de profundă meditație ușor amară, tălmăcite acum de tenorul Florin Diaconescu, fin cunoscător al manierei de interpretare și subliniere a stărilor cuprinse în partitură, cei doi fiind acompaniați la pian de Remus Manoleanu. Rămânând cumva în sfera evocatoare sau amuzantă, lucrarea Katzenlieder a fost cântată corect de pianistul Roman Manoleanu, așa, ca în familie, urmată de Sonata pentru violoncel solo în care Anca Vartolomei a reliefat din nou știința sa de a înțelege și de a reda muzica contemporană, cu o scriitură dificilă dar destul de accesibilă publicului larg. Pe cu totul alte coordonate, reliefând însă diversitatea stilistică a autorului, Trixy, Toccata pentru chitară a adus în prim plan și un instrument extrem de îndrăgit de Capoianu și sonurile de inspirație spaniol-sud-americană, agreabile, în ritm de tango sau poate de flamenco. Mihai Cojocaru a reușit să le pună în valoare parfumul, revenind apoi pe podium alături de Ion-Bogdan Ștefănescu în Sonata pentru flaut și chitară, o combinație inedită dar echilibrată, susținută de soliști experimentați, remarcându-se elementele de efect imaginate pentru flaut pe suportul discret al unui instrument... romantic.
Seara s-a încheiat cu Trio Arcuri, prilejuind evoluția excelentă a unor tineri precum violista Cornelia Petroiu, pianista Anamaria Biaciu-Popa și violoncelistul Eugen-Bogdan Popa, relaționându-se cu rigoare și fluență, realizând contrastele cerute în pagini alerte sau din nou introspectiv-melancolice. Interesant de observat a fost finalul ce se stinge treptat, aspect remarcat și în alte opusuri incluse în program, trădând astfel o latură poate mai puțin cunoscută a compozitorului Dumitru Capoianu, pe care toată lumea îl (re)cunoștea prin replicile și umorul său, prin temperamentul exploziv și prin permanenta stare de "neastâmpăr", uneori și prin reacțiile destul de tăioase, dar nicidecum ca un liric-visător - poate doar romanțele să-l fi "deconspirat" în acest sens...
Un public restrâns a ascultat și a aplaudat astfel soliști din generații diferite în opusuri camerale la fel de variate ca stări și scriituri, complexe dar nesofisticate, concepute într-un modernism "bine temperat", menit să se adreseze melomanilor iubitori de muzică bună. Un omagiu adus lui Dumitru Capoianu, creator reprezentativ pentru ceea ce a însemnat creația noastră în veacul trecut, surprinzătoare fiind, tocmai de aceea, absența din sală a compozitorilor și interpreților - foști colegi sau colaboratori de o viață...