Pierre Laurent Aimard este recunoscut în lumea muzicală mai ales ca interpret de muzică recentă, artistul francez putând fi cel mai adesea ascultat în opusuri de Ligeti, Boulez, Stockhausen sau Messiaen. Dar iată-l în anul 2008 cu un disc mult premiat ce conţine muzică de Johann Sebastian Bach - Arta fugii, iar anul acesta cu o nouă imprimare dedicată compozitorului german - Clavecinul bine temperat, din care Aimard a înregistrat caietul I pentru aceeaşi casă - Deutsche Grammophon. Poate părea cel puţin curios ca un artist care şi-a dedicat mare parte din carieră interpretării unor creaţii moderne să fie implicat acum într-un proiect cu muzică barocă. Dar Bach este - aşa cum ne-a fost demonstrat din nou ieri seară la Filarmonica din Köln - foarte actual, iar Clavecinul bine temperat - una dintre capodoperele sale - o enciclopedie a posibilităţilor muzicale.

Pierre Laurent Aimard predă nu numai la Conservatorul din Paris, ci şi la cel din Köln, oraş în care a cântat seara trecută după recitalul susţinut la Filarmonica din Berlin în 4 septembrie. Nu am avut ocazia să îl ascult la Berlin, dar ştiu că recitalul lui din capitala germană a avut loc la Sala de Muzică de Cameră a Filarmonicii, un spaţiu similar nefiind disponibil la Filarmonica din Köln - un aspect ce a contat - m-am întrebat dacă sonorităţile camerale ale celor 24 de preludii şi fugi din caietul I al Clavecinului bine temperat nu s-au simţit cam stinghere pe scena sălii imense, de 2000 de locuri.

M-am dus la recital neştiind la ce să mă aştept - nu am ascultat încă discul lui Aimard, însă aveam în minte diverse imagini ale opusului - înregistrat în numeroase versiuni - fie la clavecin de Wanda Landowska, Ralph Kirkpatrick sau Bob van Asperen, fie la pian de Walter Gieseking, excentricul Glenn Gould, Sviatoslav Richter sau, mai recent de Maurizio Pollini şi Vladimir Ashkenazy.

Cuvântul care descrie cel mai bine versiunea lui Pierre Laurent Aimard este, în ceea ce mă priveşte - "rece". Nu răceală, neapărat, ci rece - concept pe care-l asociez în acest caz clarităţii în construcţia arhitecturală în macro şi micro - adică atât în partitura fiecărui moment în parte, cât şi în descrierea arcului de la diatonicul Preludiu în Do major până la intens cromatizata Fugă în si minor la 4 voci din final. Preludiile şi fugile au sunat, pe alocuri, foarte franţuzesc - chiar în deschidere, preludiul în Do major părea mai degrabă scris de Debussy, alte momente ducându-mă cu gândul la Rameau. Aimard a păstrat firescul în alegerea tempo-urilor (având în vedere că Bach nu a notat astfel de indicaţii în partitură ele rămân la latitudinea interpreţilor), astfel încât fugile dense, unele chiar aglomerate şi în general grave scrise pentru 4 sau 5 voci au fost redate în viteze moderate, în contrast cu vioiciunea fugilor în general în tonalităţi majore pentru 2 şi 3 voci - cântate sprinten, cu virtuozitate ce nu a ţinut să epateze.

Aimard a reuşit să creeze caractere distincte, oferindu-ne pe parcursul a mai bine de 2 ore 24 de perechi de personaje interesante, unele mai tinere ca spirit, altele foarte meditative, câteva senine, altele dramatice şi chiar grave, împlinind o dată în plus ideea unui Bach enciclopedic - căci cine poate contesta că, în ciuda rigorilor formale, putem găsi aici nu numai spirit baroc, ci şi dramatism şi elan romantic şi în ultima pereche, cea în si minor - sonorităţi ce par că îi deschid drumul lui Schönberg?

Imprimarea caietului I din Clavecinul bine temperat de J.S. Bach a putut fi ascultată şi la Radio România Muzical - în emisiunea Music Box - şi este înscrisăîn campania "Votează discul de muzică clasică al anului 2014".