De peste două decenii, luna august înseamnă, la Sighişoara, o nouă reunire a muzicienilor experimentaţi cu tinerii dornici să se perfecţioneze şi să cânte alături de maeştri, regăsindu-se, în fiecare an, ca într-o mare familie, relaxarea şi bună dispoziţie făcând casă bună cu studiul zilnic, în care se implică deopotrivă interpreţii consacraţi şi cei care bat, abia acum, la porţile unei cariere adevărate. Iar cel care a imaginat şi a creat Academia de Muzică - violonistul şi profesorul Alexandru Gavrilovici -, trăieşte astfel bucuria de a-şi vedea proiectul nu doar concretizat, ci şi împlinit, dezvoltat de la o ediţie la alta, cursurile şi serile camerale intrând, demult, în tradiţia locului şi… nu numai. Pentru că, spre exemplu, sunt melomani din străinătate care îşi programează concediul în aşa fel încât să "prindă" şi concertele Academiei, iar anul acesta m-am reîntâlnit cu o familie de englezi venită acum pentru a şasea oară, special pentru a se bucura de frumuseţea muzicii, în interpretări de mare calitate, în ambianţa unică a cetăţii medievale.

Stabilit de o viaţă la Berna, unde este, din 1979, concert-maestru al Orchestrei Simfonice, desfăşurând în paralel o intensă activitate solistică şi pedagogică, muzicianul a conceput Academia ca o întâlnire elveţiano-română, pornind şi de la faptul că în Ţara cantoanelor evoluează mulţi alţi instrumentişti români, care au răspuns entuziast invitaţiei de a se implica în proiect, "molipsind" şi colegi din Elveţia, Germania, Spania şi, evident, din România, având şi sprijinul constant al Primăriei şi al celui care o conduce de mulţi ani, Dorin Daneşan. Şi astfel, din 1993, se regăsesc la Sighişoara cu bucurie şi chiar cu nerăbdarea de a se revedea şi de a lucra cu studenţi sau absolvenţi care, de asemenea, sosesc din toată lumea. Spre exemplu, anul acesta participă un număr record de cursanţi - peste 50 din 8 ţări. Deloc întâmplator, Academia se deschide în 1 august, marcând Ziua Naţională a Confederaţiei Elveţiene, onorând deopotrivă muzicienii din acea ţară şi din România, într-un demers care, tocmai de aceea, este inclus în Programul de cooperare elveţiano-român, susţinut de Asociaţia Cultura Viva Sighişoara, o noutate fiind, editia XXI, implicarea Academiei de Muzică din Cluj şi co-finanţarea "printr-un grant din partea Elveţiei, prin intermediul Contribuţiei elveţiene pentru Uniunea Europeană extinsă". Şi în această structură, Alexandru Gavrilovici rămâne sufletul manifestării, în calitate de director artistic, în timp ce compozitorul Adrian Pop a devenit director de proiect, cei doi detaliind (şi) elementele de noutate în cadrul conferinţei de presă organizate, în 31 iulie, la Tg. Mures.

În prima seară, superba sală a Primăriei a găzduit un concert aparte, alăturând opusuri scrise de creatori care, de-a lungul vieţii, au avut o legătură specială, născuţi la câteva luni distanţă, trecuţi în nefiinţă în acelaşi an 1955. Din creaţia elveţianului Arthur Honegger am ascultat Sonata pentru vioară şi pian, cu o scriitură complexă şi solicitantă, creionând o atmosferă cu tentă apăsătoare sau meditativă, pusă în valoare prin interpretarea rafinată conferită de violonistuul Alexandru Gavrilovici şi pianistul Viniciu Moroianu, solişti de anvergură care, în ultima vreme, alcătuiesc un duo echilibrat şi bine sudat, "simţindu-şi" intenţiile expresive, relaţionându-se precis şi fluent, reuşind şi de această dată să cucerească publicul numeros, chiar şi într-o partitură cumva elitistă şi pretenţioasă, poate mai greu accesibilă spectatorilor mai puţin familiarizaţi cu muzica veacului trecut. După pauză, Cvartetul "Arcadia" (Ana Torok, Răsvan Dumitru, Traian Boala, Zsolt Torok), recent premiat în Japonia, a abordat, în compania Ansamblului "Archita" (Mioara Moroianu, Alexandru Gavrilovici, Vladimir Lakatos, Stephane Giampellegrini), Octuorul de Enescu, amplă lucrare aflată, la rândul său, sub semnul introspecţiei şi al ţesăturii dificile, dar excelent redată de instrumentiştii care au reuşit o colaborare impecabilă, construcţia logică şi densăa fiind împlinită prin paleta coloristică bogată şi stările contrastante realizate cu discreţie şi eficienţă. Şi este o performanţă pentru orice interpret să capteze atenţia şi să entuziasmeze publicul chiar şi în asemenea partituri recunoscute pentru gradul înalt al elaborării structurilor conceptuale, ascultătorii descoperind frumuseţea unei muzici care, fără o tălmăcire adecvată, ar rămâne departe de gustul publicului larg. Iar aplauzele prelungi şi ovaţiile au demonstrat din plin că, în acel program inaugural, muzicieni din generaţii diferite, dar la fel de pasionaţi, au oferit versiuni de cotă ale unor creaţii semnate Honegger şi Enescu.

Deloc întamplâtor, şi în zilele următoare compozitorii din cele două ţări s-au aflat în prim plan, după seara "clasicilor" fiind programată o reîntalnire cu Roland Moser, personalitate a muzicii elveţiene, propunând acum lucrări camerale în care violoncelul este nelipsit, poate pentru ca soţia sa, Katharina Gohl-Moser, cântă la acel instrument, optând, de această dată, pentru Trei piese pentru vioară şi violoncel, miniaturale şi interesant prezentate de însuşi autorul care a subliniat raportarea la vechea Sarabanda sau la sugestii din opera Povestirile lui Hoffmann de Offenbach, înBarcarola; violonistul Alexandru Gavrilovici a însoţit demersul interpretativ al Katharinei Gohl-Moser, care apoi a abordat, în prima audiţie absolută în varianta pentru violoncel solo, ciclul Melodienbundel, cuprinzând 5 piese scurte redate cu multă înţelegere, aducând, în final, şi îngânarea vocală ce însoţea sunetul discret al violoncelului, devenit, poate, confident. Dar lucrările de ultimă oră au alternat cu opusuri semnate de fiii lui Bach, fie pentru contrast, fie pentru a realiza un salt în timp, violoncelista alegând Sonata în sol major de J.Ch.Fr. Bach, partener fiindu-i clavecinistul clujean Erich Turk, care apoi a oferit Fantezia de C.Ph.Em. Bach, plină de farmec şi bine rezolvată în datele ce caracterizează o astfel de scriitură liberă, conferindu-i cursivitate şi varietate expresivă, revenind în finalul concertului pentru a prezenta o altă creaţie de Carl Ph.Em Bach, cele Şase sonate fiind atipice prin faptul că păstrează în prim plan clavecinul… acompaniat de vioară şi violoncel, amplele pagini solo având ca pandant intervenţiile corzilor, destul de reduse pentru început, cele trei instrumente regăsindu-se în ultimă parte într-o combinaţie consistentă şi extrem de atractivă pentru publicul care a avut prilejul să urmărească doua lumi sonore atât de diferite, interpretate cu dezinvoltură şi siguranţă de către instrumentişti experimentaţi şi mai ales îndrăgostiţi de muzică.

Iar cea de-a treia zi a fost destinată unui "medalion Cornel Ţăranu", omagiindu-l astfel pe maestrul aniversat recent la 80 de ani, programul prefaţat de Adrian Pop incluzând lucrări pe care le-a compus de-a lungul vremii, ca o panoramare a devenirii sale artistice. Excelenta pianistă Anamaria Stamp a abordat, cu deosebită înţelegere şi chiar cu pasiune, Sonata Ostinato (1961) şi Contrastes (1962), caracterizate prin abundenţa sunetelor disparate, alternând cu conglomerate masive, placate, sau cu suprafeţe irizate şi picurate, acel "ostinato" regăsindu-se în ambele lucrări. Extrem de interesantă a fost prima sa partitură, datând din 1952, un Trio pentru coarde puternic marcat de specificul folcloric românesc, de sugestii enesciene, spaţiile evocatoare şi elegia lăsând locul ritmurilor pregnante de joc robust, aspecte reliefate cu ştiinţa de violonistă Mioara Moroianu, violistul Traian Boala şi violoncelistul Zsolt Torok, cei care au revenit apoi pentru a prezenta, alături de clarinetistul Aurelian Dragan şi pianista Anamaria Stamp, Mosaiques, lucrare compusă în 1992, însuşi autorul conducând ansamblul care a ţesut o textură abia sugerată, lăsând clarinetul să-şi brodeze zborurile sau vaierul, înlocuite apoi de ritmuri şi tonuri de jazz, finalul aducând o avalanşă în tutti, figuraţii şi ţipătul instrumentului gândit cu valenţe solistice. Dar în acelaşi an a scris şi Sonata pentru vioară solo, pe care Adelina Oprean a abordat-o cu aplomb şi claritate a desenului de factură modernă, un alt moment interesant fiind ciclul de lieduri Cetini negre pe versuri de Blaga, beneficiind de interpretarea atentă şi expresivă a sopranei vieneze Ethel Merhaut, un glas calitativ, bine pus la punct (a studiat cu Irina Gavrilovici). În medalionuul Cornel Ţăranu s-a cântat însă şi Sonata pentru flaut solo de Tiberiu Olah, omagiu unui bun prieten, lucrare pusă în valoare de Ana Chifu cu un sunet rotund şi o conturare riguroasă, demn de remarcat fiind şi faptul ca am regăsit şi aici "zborurile", melodia calmă sau ritmul de joc popular, efectele sau "strigătele" înalte.

În sală s-au aflat, de fiecare dată, şi studenţi şi profesori, pe lângă melomani şi turişti, ascultând cu un real interes un repertoriu aparte, decupat din muzica modernă şi de secol XX. Şi trebuie subliniat şi faptul că mai toţi interpreţii susţin, deopotrivă, cursuri de măiestrie, de-a lungul celor două săptămâni de lucru intens, de perfecţionare şi de reîntâlniri agreabile şi lejere în marea familie a Academiei de la Sighişoara, în cadrul căreia vor continua, până în 14 august, şi serile de mare muzică, în interpretări cu siguranţă de un nivel aparte.