Arhivă : Cronici Înapoi
Omagiindu-l pe Enescu
Ca în fiecare an, în 5 mai, îl omagiem pe George Enescu, maestru trecut în nemurire în acea zi tristă a anului 1955, marcată acum, la Muzeul ce-i poartă numele, în colaborare cu Uniunea Compozitorilor, printr-o seară camerală specială, propunând lucrări de tinerețe din creația sa, fără număr de opus, parte chiar inedite, într-o interpretare de mare frumusețe.
Sub genericul "George Enescu, eternul contemporan", programul, prefațat de către Cristina Andrei, directorul Muzeului, a fost detaliat de violoncelistul Marin Cazacu, precizând că Nocturna și Saltarello - pe care le-a abordat apoi, în compania pianistei Verona Maier, cu o eleganță și o căldură aparte -, au constituit debutul componistic al lui Enescu, la Conservatorul din Paris, pe când avea doar 15 ani, partitura fiind redescoperită chiar de către Marin Cazacu în SUA, intrată astfel în circuitul de recital. A urmat Sonata Torso despre care am aflat că reprezintă o versiune a primei părți din Sonata nr. 1 pentru pian și violoncel, descoperită destul de recent, remarcându-se diferențe destul de pregnante față de opusul binecunoscut; iar Ștefan Cazacu a cântat superb, de asemenea alături de Verona Maier, punându-și în valoare sunetul generos, frazarea condusă cu finețe și maturitatea cu care pătrunde încărcătura liric-nostalgică a cantilenei enesciene.
Pe de altă parte, violonistul Gabriel Croitoru a subliniat faptul că în acea seară vor răsuna, pentru prima oară pe vioara Guarneri care i-a aparținut lui Enescu, Balada și Impromptu concertant, piese pe care el însuși le-a interpretat cu sensibilitate și știință a liniei ample, acel instrument (care i-a fost încredințat solistului nostru în urma unui concurs) conferind un plus de vibrație prin sunetul său special; și tocmai pentru că este primul artist care cântă pe vioara respectivă, ținută decenii la rând (doar) în colecția Muzeului, am avut privilegiul să-l ascultăm tălmăcind cele două creații pe celebrul Guarneri, din nou cu Verona Maier la pian, aceasta revenind pe podium alături de Marin și Ștefan Cazacu pentru Andante religioso scris în 1900, dar editat de Muzeu abia anul trecut, când același dăruit Marin Cazacu l-a redat publicului, reliefând și acum latura evocatoare, meditativă, a tânărului Enescu; remarcabilă a fost și relaționarea excelentă cu fiul său, într-un dialog echilibrat în care sunetul și tehnica impecabilă, precum și maniera expresivă se regăseau din plin… în familie. Iar Verona Maier s-a dovedit și de această dată o rafinată pianistă, cu un tușeu rotund și o capacitate deosebită de a colabora cu partenerii de scenă, ceea ce am remarcat și în Serenade lointaine compusă pentru vioară, violoncel și pian, dedicată regelui Carol I și reginei Elisabeta, interpreții - Gabriel Croitoru, Marin Cazacu, Verona Maier - împlinind atmosfera calmă, de visare și poezie, venind parcă "de departe", cuprinzând și cucerind deopotrivă publicul care a aplaudat cu încântare și emoție un demers într-adevăr artistic, menit să-l omagieze pe Enescu în acea zi cu semnificații aparte.
Și dacă bustul Maestrului guverna întreaga ambianță, deloc întâmplător în sala învecinată prezența enesciană se prelungea printr-o expoziție de asemenea inedită, oferind în premieră publicului pagini din "Cartea de onoare" a Orchestrei Ministerului Instrucțiunii Publice, "prima formație simfonică de stat din România"; documentul, achiziționat de curând de Muzeu la o licitație, reflectă performanțele artistice ale ansamblului încă de la debut, sub bagheta lui Enescu și a altor mari artiști ai lumii, a căror semnătură, însoțită de aprecieri și urări măgulitoare, de programe și fotografii (din colecția Muzeului sau a lui Viorel Cosma), constituie o oglindă adesea unimitoare a activității muzicale bucureștene, la început de veac XX. Mascagni, Weingartner, Ysaye, Kubelik, Rubinstein, Flesch, dar și Jora, Nonna-Otescu, Alessandrescu, Cella Delavrancea, Aurelia Cionca, firesc și Enescu și mulți alți soliști sau dirijori deja vestiți sau aflați pe atunci la începutul carierei, se regăsesc astfel în excepționalul document; iar printurile ce alcătuiesc expoziția realizată de Adina Sibianu, coordonată de Viorel Cosma, cu grafica lui Aurelian Popovici, redau acum doar câteva pagini din "Cartea de Onoare" a orchestrei care a devenit apoi Filarmonica de poartă numele lui Enescu. Și "serialul" va continua cu alte și alte dezvăluiri spectaculoase dintr-o istorie fascinantă, demnă de a fi cunoscută de cei de astăzi. Păcat că printre spectatori nu s-a regăsit decât Viorel Cosma, muzicienii sau cei care clamează foarte sonor promovarea creației românești, strălucind… prin absență.