Bärenreiter HENSCHEL, Leipzig, 2014

În ultimul timp, una dintre cele mai prestigioase edituri germane cu specializare în domeniul muzicii, editura Bärenreiter HENSCHEL, începe să publice din ce în ce mai interesante scrieri în centrul atenţiei cărora se află cântăreţul de operă. Direcţia pe care au păşit astăzi cele marile scene europene şi mai ales americane, este cea în care spectacolul liric a devenit un uluitor produs artistic, în care se întrec în performanţe de toate felurile regizorii, scenografii, tehnicienii de scenă astfel încât, în tandemul prin care s-a dorit întotdeauna (dar nu s-a reuşit niciodată!) să se ţină balanţa în echilibru perfect, vizualul atârnă din ce în ce mai greu. Cântăreţii pot fi mai buni sau mai puţini buni, spectacolul de TEATRU liric însă trebuie să fie întotdeauna FANTASTIC!

Puţini dintre cântăreţii care ies de pe băncile institutelor de specialitate sunt pregătiţi pentru performanţele actoriceşti ce li se cer. În timpul anilor de studiu, întreaga lor atenţie se concentrează pe formarea, dezvoltarea şi şlefuirea vocii, obsesia este mereu o "acută" dificilă tehnic şi nu un comportament sau un gest actoricesc care să definească personajul interpretat. Ce se întâmplă astăzi în teatrul liric cere o totală schimbare a acestei mentalităţi iar cântăreţul care vrea să aibă succes trebuie să fie şi un actor desăvârşit. Ceea ce nu se întâmplă întotdeauna. Cărţile la care mă refer încearcă să teoretizeze această problemă, să o conştientizeze şi să-i ofere soluţii de rezolvare astfel încât un tânăr cântăreţ, la început de carieră să ştie şi să fie pregătit pentru ce i se va cere. Mă refer la Klassischer Gesang als Beruf und Berufung. Geschichte, Ausbildung, Praxis/ Cântul clasic ca meserie şi vocaţie. Istorie, educaţie, practică de Rudolf Piernay ( profesor de canto de renume internaţional), Traumberuf Opernsänger. Von der Ausbildung zum Engagement/ O meserie de vis - Cântăreţ de operă. De la şcoală la angajament de Gerd Uecker ( profesor de interpretare muzicală) şi Der Sänger als Schauspieler. Darstellendes Spiel auf der Opernbühne. Ein Grundlagenkurs Cîntăreţul ca actor. Jocul actoricesc pe scena de operă. Un curs de bază de Gerd Heinz. Curioasă, am deschis paginile acestui ultim volum apărut în urmă cu cîteva săptămîni, iar seriozitatea abordării problemelor ca şi soluţiile/exerciţiile oferite de profesor potenţialilor elevi m-au impresionat şi convins încât consider că acest curs trebuie să devină lectură obligatorie pentru tinerii cântăreţi care doresc cu adevărat să realizeze ceva prin talentul, dăruirea şi munca lor.

Există diferenţe majore între arta actorului de teatru şi ce a a actorului de teatru liric? Este întrebarea de bază a autorului , director de teatru, regizor şi actor, între 1997 -2008 titular al cursului Bazele actoriei /interpretării dramatice la Hochschule für Musik din Freiburg. Iar răspunsul vine ferm: DA. Profesorul "de teatru" argumentează scrierea acestui volum: ritmul de muncă, ritmul de producţie în teatrele contemporane de operă a devenit cu totul altul decât a fost în urmă cu nu mai mult de 50 de ani; timpul de repetiţie s-a împuţinat, la fel orele de pregătire individuale ale cântăreţilor, reducerea de personal constrânge la soluţii de compromis. Pe de altă parte, exigenţele profesionale au crescut, la fel şi aşteptările publicului. Opera s-a transformat din ce în ce mai mult în teatru ( s-a mai întâmplat în istoria genului de câteva ori) ceea ce implică amestecul artelor şi nu exclude experimentele îndrăzneţe. La nivel de generaţie ( excepţiile au existat întotdeauna) educaţia actorului-cântăreţ nu s-a schimbat însă prea mult. Şi astfel, diferenţa între vis şi realitate este din ce în ce mai mare, mai inhibantă, mai... distructivă. Tinerii cântăreţi fac faţă din ce în ce mai greu sau... nu mai fac faţă deloc.

Profesorul Gerd Heinz insistă dintru început asupra artei actorului ca o artă a afirmaţiei (şi de multe ori, această afirmaţie făcută pe scenă, nu este conformă realităţii. Totuşi, ea trebuie să fie credibilă. Exemplul cel mai la îndemână autorului este teatrul lui Shakespeare în care, pe scena de la Globe din Londra, la ora trei după-amiaza, actorul declama E noapte adâncă şi suntem în pădure! Şi o făcea în aşa fel încât publicul era convins pe loc de adevărul afirmaţiei. Publicul doreşte să se lase convins şi astăzi doar că, acest public contemporan nou doreşte să vadă cu precizie întunericul şi felul în care actorii se deplasează la adăpostul acestui întuneric. Căci a juca, a interpreta nu înseamnă doar să dai corp şi voce unui personaj, ci să faci situaţia şi personajul credibile prin talentul tău actoricesc. Iar în razele strălucitoare ale soarelui, întunericul pădurii să devină realitate!

Pentru actorul de teatru liric, totul este de două ori mai greu decît pentru actorul de drama, căci sentimentele, gesturile, mişcările lui trebuie să fie deplin sincronizate şi cu partea muzicală a partiturii. Cântăreţul de operă este instrument şi personaj într-unul singur. Ce poate fi mai greu!

Următoarea întrebare vine de la sine: tânărul cântăreţ învăţăcel poate învăţa să joace aşa cum învaţă să cânte? Şi răspunsul este din nou DA.

Artiştii, consideră profesorul Gerd Heinz, nu sunt a priori oameni mai buni sau mai răi decât semenii lor.  Ei sunt înainte de toate fiinţe, ca toţi ceilalţi, dar care deseori, dintr-o acută nevoie interioară, caută să îşi transforme impresiile în expresii. Şi acesta devine exerciţiu primar pentru scriitori, pictori, compozitori ca şi pentru actori, cântăreţi, dansatori... Un exerciţiu prin care, prin căutare, încercare, eşuare şi suces, această abilitate se poate învăţa, se poate dobândi.

De la începuturile sale prin Camerata florentină din 1598 şi până astăzi, de la Monteverdi la Lachenmann, opera a urmat două căi: spectacolul sincer, profund, plin de expresivitate şi de adevăr şi... spectacolul - afacere, aducător de profituri. Bătălia între cele două aripi în care sunt antrenate adevărata valoare artistică şi.. valoarea îndoielnică dar spectaculoasă, durează de secole şi nici nu pare a se putea încheia vreodată. Rezolvările au fost căutate întotdeauna în interpretare. Interesant este faptul că cei mai mari compozitori de opere - Gluck, Mozart, Wagner - au determinat orientări noi, uneori revoluţionare, în acest sens.

Interpretarea ca artă caută întotdeauna adevărul. Implică atitudini şi aptitudini personale şi un imens consum de creativitate. Nu există modele absolute, nu există reţete atoateştiutoare deşi, şi astăzi pe scene se regăsesc de nenumărate ori clişee considerate încă valabile: mîna dusă la frunte te face un gînditor, clătinarea capului şi a întregului corp denotă îndoială etc. Toate acestea sunt accesorii în loc de expresii, clişee în loc de adevăr, aparenţă în loc de trăire adevărată. Şi atunci ?

În istorie, mari gânditori şi-au legat numele de teoria interpretării actoriceşti, printre ei Goethe, Diderot, Stanislawski, Brecht... Desigur, pentru cântăreţul de operă, interpretarea făcea mereu parte din calcul dar, cel mai adesea, ea era anulată, total sau parţial, de preocuparea pentru cânt. Astăzi, mai puternic ca oricînd, realizatorii de spectacole lirice cer cântăreţilor să fie la fel de buni actori aducând ca argument ceea ce Busoni a rezumat magistral: Opera este arta tuturor artelor şi, de aceea, cea mai adevărată. Muzica lipsită de cuvânt pierde imens din valoarea ei (Mozart) şi tot ea, muzica, oricât ar fi de frumoasă, rămâne sterilă dacă ea nu este jucată, interpretată dar mai ales trăită de cântăreţ sincer, complex şi mai ales convingător (Wagner). Şi chiar dacă un cântăreţ cântă şi un actor de dramă vorbeşte, amândoi JOACĂ!

După o scurtă introducere teoretică, profesorul Gerd Heinz oferă soluţii pentru problemele interpretării în teatrul liric, structurate în capitole distincte, fiecare cu explicaţii şi mai ales exerciţii practice interesante şi, se presupune, de real folos. Aceste exerciţii sunt cuprinse în capitole mari I - Spaţiul, II - Corpul, III - Imaginea, IV - Limbajul. Experienţa autorului stă garanţie pentru adevărul şi eficienţa recomandărilor cuprinse între paginile acestui volum. Scopul final nu este realitatea ci potenţarea (prin artă) a acestei realităţi care trebuie mereu să rămână vie. Aşa cum în fiecare măsură mozartiană pulsează viaţa, aşa cum fiecare replică shakespeariană respiră şi cum toate artele care îşi merită cu adevărat numele, s-au dovedit forme etern vii.