Arhivă : Cronici Înapoi
Cântărețul ca actor. Jocul actoricesc pe scena de operă. Un curs de bază de Gerd Heinz
Bärenreiter HENSCHEL, Leipzig, 2014
În ultimul timp, una dintre cele mai prestigioase edituri germane cu specializare în domeniul muzicii, editura Bärenreiter HENSCHEL, începe să publice din ce în ce mai interesante scrieri în centrul atenției cărora se află cântărețul de operă. Direcția pe care au pășit astăzi cele marile scene europene și mai ales americane, este cea în care spectacolul liric a devenit un uluitor produs artistic, în care se întrec în performanțe de toate felurile regizorii, scenografii, tehnicienii de scenă astfel încât, în tandemul prin care s-a dorit întotdeauna (dar nu s-a reușit niciodată!) să se țină balanța în echilibru perfect, vizualul atârnă din ce în ce mai greu. Cântăreții pot fi mai buni sau mai puțini buni, spectacolul de TEATRU liric însă trebuie să fie întotdeauna FANTASTIC!
Puțini dintre cântăreții care ies de pe băncile institutelor de specialitate sunt pregătiți pentru performanțele actoricești ce li se cer. În timpul anilor de studiu, întreaga lor atenție se concentrează pe formarea, dezvoltarea și șlefuirea vocii, obsesia este mereu o "acută" dificilă tehnic și nu un comportament sau un gest actoricesc care să definească personajul interpretat. Ce se întâmplă astăzi în teatrul liric cere o totală schimbare a acestei mentalități iar cântărețul care vrea să aibă succes trebuie să fie și un actor desăvârșit. Ceea ce nu se întâmplă întotdeauna. Cărțile la care mă refer încearcă să teoretizeze această problemă, să o conștientizeze și să-i ofere soluții de rezolvare astfel încât un tânăr cântăreț, la început de carieră să știe și să fie pregătit pentru ce i se va cere. Mă refer la Klassischer Gesang als Beruf und Berufung. Geschichte, Ausbildung, Praxis/ Cântul clasic ca meserie și vocație. Istorie, educație, practică de Rudolf Piernay ( profesor de canto de renume internațional), Traumberuf Opernsänger. Von der Ausbildung zum Engagement/ O meserie de vis - Cântăreț de operă. De la școală la angajament de Gerd Uecker ( profesor de interpretare muzicală) și Der Sänger als Schauspieler. Darstellendes Spiel auf der Opernbühne. Ein Grundlagenkurs Cîntărețul ca actor. Jocul actoricesc pe scena de operă. Un curs de bază de Gerd Heinz. Curioasă, am deschis paginile acestui ultim volum apărut în urmă cu cîteva săptămîni, iar seriozitatea abordării problemelor ca și soluțiile/exercițiile oferite de profesor potențialilor elevi m-au impresionat și convins încât consider că acest curs trebuie să devină lectură obligatorie pentru tinerii cântăreți care doresc cu adevărat să realizeze ceva prin talentul, dăruirea și munca lor.
Există diferențe majore între arta actorului de teatru și ce a a actorului de teatru liric? Este întrebarea de bază a autorului , director de teatru, regizor și actor, între 1997 -2008 titular al cursului Bazele actoriei /interpretării dramatice la Hochschule für Musik din Freiburg. Iar răspunsul vine ferm: DA. Profesorul "de teatru" argumentează scrierea acestui volum: ritmul de muncă, ritmul de producție în teatrele contemporane de operă a devenit cu totul altul decât a fost în urmă cu nu mai mult de 50 de ani; timpul de repetiție s-a împuținat, la fel orele de pregătire individuale ale cântăreților, reducerea de personal constrânge la soluții de compromis. Pe de altă parte, exigențele profesionale au crescut, la fel și așteptările publicului. Opera s-a transformat din ce în ce mai mult în teatru ( s-a mai întâmplat în istoria genului de câteva ori) ceea ce implică amestecul artelor și nu exclude experimentele îndrăznețe. La nivel de generație ( excepțiile au existat întotdeauna) educația actorului-cântăreț nu s-a schimbat însă prea mult. Și astfel, diferența între vis și realitate este din ce în ce mai mare, mai inhibantă, mai... distructivă. Tinerii cântăreți fac față din ce în ce mai greu sau... nu mai fac față deloc.
Profesorul Gerd Heinz insistă dintru început asupra artei actorului ca o artă a afirmației (și de multe ori, această afirmație făcută pe scenă, nu este conformă realității. Totuși, ea trebuie să fie credibilă. Exemplul cel mai la îndemână autorului este teatrul lui Shakespeare în care, pe scena de la Globe din Londra, la ora trei după-amiaza, actorul declama E noapte adâncă și suntem în pădure! Și o făcea în așa fel încât publicul era convins pe loc de adevărul afirmației. Publicul dorește să se lase convins și astăzi doar că, acest public contemporan nou dorește să vadă cu precizie întunericul și felul în care actorii se deplasează la adăpostul acestui întuneric. Căci a juca, a interpreta nu înseamnă doar să dai corp și voce unui personaj, ci să faci situația și personajul credibile prin talentul tău actoricesc. Iar în razele strălucitoare ale soarelui, întunericul pădurii să devină realitate!
Pentru actorul de teatru liric, totul este de două ori mai greu decît pentru actorul de drama, căci sentimentele, gesturile, mișcările lui trebuie să fie deplin sincronizate și cu partea muzicală a partiturii. Cântărețul de operă este instrument și personaj într-unul singur. Ce poate fi mai greu!
Următoarea întrebare vine de la sine: tânărul cântăreț învățăcel poate învăța să joace așa cum învață să cânte? Și răspunsul este din nou DA.
Artiștii, consideră profesorul Gerd Heinz, nu sunt a priori oameni mai buni sau mai răi decât semenii lor. Ei sunt înainte de toate ființe, ca toți ceilalți, dar care deseori, dintr-o acută nevoie interioară, caută să își transforme impresiile în expresii. Și acesta devine exercițiu primar pentru scriitori, pictori, compozitori ca și pentru actori, cântăreți, dansatori... Un exercițiu prin care, prin căutare, încercare, eșuare și suces, această abilitate se poate învăța, se poate dobândi.
De la începuturile sale prin Camerata florentină din 1598 și până astăzi, de la Monteverdi la Lachenmann, opera a urmat două căi: spectacolul sincer, profund, plin de expresivitate și de adevăr și... spectacolul - afacere, aducător de profituri. Bătălia între cele două aripi în care sunt antrenate adevărata valoare artistică și.. valoarea îndoielnică dar spectaculoasă, durează de secole și nici nu pare a se putea încheia vreodată. Rezolvările au fost căutate întotdeauna în interpretare. Interesant este faptul că cei mai mari compozitori de opere - Gluck, Mozart, Wagner - au determinat orientări noi, uneori revoluționare, în acest sens.
Interpretarea ca artă caută întotdeauna adevărul. Implică atitudini și aptitudini personale și un imens consum de creativitate. Nu există modele absolute, nu există rețete atoateștiutoare deși, și astăzi pe scene se regăsesc de nenumărate ori clișee considerate încă valabile: mîna dusă la frunte te face un gînditor, clătinarea capului și a întregului corp denotă îndoială etc. Toate acestea sunt accesorii în loc de expresii, clișee în loc de adevăr, aparență în loc de trăire adevărată. Și atunci ?
În istorie, mari gânditori și-au legat numele de teoria interpretării actoricești, printre ei Goethe, Diderot, Stanislawski, Brecht... Desigur, pentru cântărețul de operă, interpretarea făcea mereu parte din calcul dar, cel mai adesea, ea era anulată, total sau parțial, de preocuparea pentru cânt. Astăzi, mai puternic ca oricînd, realizatorii de spectacole lirice cer cântăreților să fie la fel de buni actori aducând ca argument ceea ce Busoni a rezumat magistral: Opera este arta tuturor artelor și, de aceea, cea mai adevărată. Muzica lipsită de cuvânt pierde imens din valoarea ei (Mozart) și tot ea, muzica, oricât ar fi de frumoasă, rămâne sterilă dacă ea nu este jucată, interpretată dar mai ales trăită de cântăreț sincer, complex și mai ales convingător (Wagner). Și chiar dacă un cântăreț cântă și un actor de dramă vorbește, amândoi JOACĂ!
După o scurtă introducere teoretică, profesorul Gerd Heinz oferă soluții pentru problemele interpretării în teatrul liric, structurate în capitole distincte, fiecare cu explicații și mai ales exerciții practice interesante și, se presupune, de real folos. Aceste exerciții sunt cuprinse în capitole mari I - Spațiul, II - Corpul, III - Imaginea, IV - Limbajul. Experiența autorului stă garanție pentru adevărul și eficiența recomandărilor cuprinse între paginile acestui volum. Scopul final nu este realitatea ci potențarea (prin artă) a acestei realități care trebuie mereu să rămână vie. Așa cum în fiecare măsură mozartiană pulsează viața, așa cum fiecare replică shakespeariană respiră și cum toate artele care își merită cu adevărat numele, s-au dovedit forme etern vii.