Continuând (cu mici excepţii) "politica" programării unei producţii în două seri consecutiv (7 şi 8 februarie 2014), cu distribuţii doar în parte diferite - concepţie greu de înţeles şi oricum total atipică -, Opera Naţională Bucureşti a prezentat Evgheni Oneghin de Ceaikovski sub conducerea lui Iurie Florea, în cea de a doua seară evoluând, în rolul titular, baritonul Florin Estefan, invitat de la Cluj, etalându-şi glasul generos, penetrant şi bine condus, dublat de o interpretare vocal-scenică adecvată personajului, surprinzând însă printr-un vibrato mult prea larg (unii i-ar spune "bătaie"…), pe care nu l-am remarcat în apariţiile sale anterioare la Bucureşti sau în ţară. Soprana Iulia Isaev a fost din nou Tatiana, mult mai sensibilă şi implicată în trăirile şi frământările eroinei, încântând prin paleta diversă de culori şi nuanţe, prin calitatea vocii şi eleganţa frazei, reapărând însă, destul de frecvent, sunetele "sub ton", aspect de care am încercat să fac abstracţie tocmai pentru că a realizat o creaţie cu totul deosebită. La rândul său, tenorul Lucian Corchiş a redevenit Lenski, un personaj convenabil timbrului şi structurii sale, excelând în celebra arie ce se pretează la cântul în falset, pe care ştie să-l stăpânească, dar în ansambluri a deranjat emisia lui "deschisă" şi uşor nazală, în totală discordanţă cu maniera "acoperită" a partenerilor de scenă. Cel puţin ciudat, pentru rolul Olga a fost invitată din Rusia mezzosoprana Polina Garaeva, chiar dacă nu este un personaj de prim plan, având o voce bună şi îngrijit condusă (în momentele când s-a auzit), cu o evoluţie scenică agreabilă. Dacă mezzosoprana Emanuela Pascu, de asemenea invitată, a debutat în Filipievna, rezolvată cu acurateţe dar destul de departe de specificul "de compoziţie" cerut de bătrâna Doică, în rest ceilalţi solişti au susţinut rolurile respective în ambele spectacole, deşi în ansamblul teatrului există colegi care nu sunt programaţi decât sporadic sau chiar deloc. Astfel, basul Marius Boloş a fost un Gremin credibil, cu un glas rotund, cu un registru grav consistent, dar cu dificultăţi în acut, mezzosoprana Soana Negrea a conturat corect rolul Larina (cam prea tânără, totuşi…), bas-baritonul (din cor) Dan Indricău a fost şi Căpitanul şi Zaretzki, iar tenorul Liviu Indricău a realizat, de asemenea în ambele spectacole, un Triquet pe coordonatele amuzante cerute de rol, după ce cu o seară înainte fusese… Ismaele în Nabucco - solicitând o abordare eroică total diferită de linia elegantă şi lirică a "cupletului" din opera ceaikovskiană -, trecere nefirească şi obositoare pentru solistul care, în paralel, repetă pentru rolul Rodolfo din Boema… Cine face astfel de programări nu ştiu, dar singur sunt neinspirate (nu vreau să spun… neprofesioniste)…

Corul a fost din nou în formă (maestrul Stelian Olariu nu se dezminte niciodată!), baletul a oferit scurte secvenţe "la bal", micuţa Sofia Negreu a cucerit prin graţie în Tatiana-copil, iar orchestra a sunat chiar bine, expresiv şi suplu, dar dirijorul Iurie Florea nu a reuşit să evite dezechilibrele apărute între fosă şi scenă, conducând însă cu gestica fermă dintotdeauna, remarcându-se un plus de nuanţare şi o mai mare apropiere de spiritul partiturii, comparativ cu trecutele spectacole cu opera de Ceaikovski.

Privită în ansamblu, reprezentaţia a fost atractivă, echilibrată şi "curată" - desigur făcând abstracţie de neîmplinirile menţionate -, urmărită de un public numeros care (aproape) umplea sala, aplaudând totuşi doar sporadic şi reticent (singura cu adevărat răsplătită entuziast fiind aria lui Lenski), revanşându-se la final, când interpreţii s-au bucurat de ovaţii prelungi. Desigur este bine şi aşa, dar reacţia denotă fie faptul că mulţi dintre solişti nu au convins, fie că printre spectatori nu s-au regăsit decât puţini melomani împătimiţi, care au preferinţe, cunosc (în principiu) lucrarea şi aplaudă în momentele semnificative. De Ce? Este o altă discuţie…