La început de decembrie, Opera Maghiară din Cluj a propus proiectul care, sub genericul "Trilogia Verdi - Schiller", a prezentat, trei seri la rând, pentru prima oară la noi, operele Giovanna D'Arco, I Masnadieri (Hoţii) şi Luisa Miller. Concretizând o idee lansată de Selmeczi Gyorgy, cel care s-a aflat şi la pupitru, producţiile s-au realizat în colaborare cu Opera din Budapesta, astfel încât şi în cele 3 distribuţii s-au regăsit solişti de la ambele teatre, aplaudaţi alături de ansamblul clujean. Spectacolele au avut loc la Teatrul Erkel şi la Opera Maghiară din Cluj.

Pornind tocmai de la dorinţa de a conferi o anume unitate a trilogiei, montările se derulează într-un decor cu repere comune (conceput de Csiki Czaba) şi costume (schiţate de Kiss Zsuzsa) ce păstrează de asemenea elemente regăsite în toate cele trei opere, deşi spaţiul şi epoca în care au fost plasate de Schiller şi Verdi sunt total diferite, aduse însă "la acelaşi numitor" printr-o astfel de abordare inedită. Dacă în primele două lucrări, blocurile de stâncă sau poate de lemn (sugerând, eventual, un fel de sculpturi primitive), se completează, în tablourile ce se desfăşoară în păduri, cu imense crengi-rădăcini contorsionate ce creează o imagine stranie a altor tărâmuri, în Luisa Miller se păstrează doar structurile denivelate şi intrările prin "arcade" ciudate - preschimbate din grote în posibile uşi de palat sau din locuinţa lui Miller -, în timp ce imensa cruce de piatră-lemn, cu însemne ciudate, apare constant în toate montările. Pe de altă parte, corul poartă, invariabil, straie roşii, aşa încât în Giovanna d'Arco devine greu de "ghicit" care este oastea franceză şi care cea a englezilor, în Masnadieri şi "hoţii" şi oamenii lui Francesco se confundă pentru că sunt aproape identici, iar în Luisa Miller prietenii tinerei seamănă cu soldaţii Contelui Walter. Unificarea celor din ansamblu se îmbină cu costumele soliştilor, amalgamate şi destul de discutabile, sugerând şi ţinute nobiliare şi veşminte simple, de azi sau de altădată, oricum… de niciunde. În plan regizoral s-a apelat la tineri - Zakarias Zalan, Gottinger Pal, Szocs Artur -, probabil pentru a promova noua generaţie, dar fără a aduce viziuni pregnante, lăsând ca relaţia dintre eroi să "curgă" de la sine sau, dimpotrivă, forţând unele combinaţii şi rezolvări destul de neclare.

Este adevărat însă că libretele primelor două partituri sunt simpliste, schematice, un fel de telenovele foarte "subţiri", Verdi reuşind să creeze, chiar şi în aceste condiţii… precare, o muzică superbă, punctul forte al "trilogiei" fiind, la Opera Maghiară, tocmai calitatea interpretării, începând cu solo-ul de violoncel şi cu întreaga orchestră care a sunat excelent, omogen, suplu, cu o paletă de nuanţe diversă şi perfect adecvată situaţiilor sau stărilor exprimate de personaje, continuând cu nivelul corului (pregătit de Kulcsar Szabolcs), precis, pregnant şi implicat deopotrivă în mişcarea scenică, apoi cu majoritatea soliştilor, în parte binecunoscuţi (nu doar la Cluj), în parte descoperiţi de melomani în acele seri. În Giovanna d'Arco, tenorul Cristian Mogoşan a susţinut un rol dificil (Carol VII), cu o scriitură "eroică" ce se potriveşte tipului său de glas, incisiv şi penetrant, metalic şi cu acut strălucitor, baritonul Sandor Ballo a încântat din nou prin timbrul său generos, rotund şi învăluitor, tipic verdian, prin frazarea şi "linia mare" conferită lui Giacomo, expresiv în special în plan vocal, pentru că sub aspect scenic nu este deloc ofertant; în rolul titular, soprana Yolanda Covacinschi a constituit o surpriză plăcută, progresul său şi maniera de cânt dovedindu-se mult superioare celor etalate anterior, trăindu-şi personajul cu credinţă şi sensibilitate, chiar şi în secvenţele inconsistente sau chiar aberante ale libretului. Distribuţia a fost împlinită de Gaspar Istvan (Talbot) şi Retyi Zsombor (Delil), într-un spectacol interesant şi echilibrat, condus cu rigoare şi aş spune cu pasiune de către Selmeczi Gyorgy, ale cărui gesturi largi trădau implicarea sa afectivă în tălmăcirea creaţiilor verdiene propuse publicului clujean, care şi în seara următoare a umplut sala, dorind să descopere şi I Masnadieri; tenorul Hector Lopez, devenit, de curând, angajat al Operei Române din acel oraş (după ce Opera bucureşteană… nu i-a mai prelungit contractul, deşi este într-o formă "de zile mari"), a convins că glasul său s-a împlinit, a căpătat o încărcătură dramatică şi în culoare şi în metal, dar şi că ştie cum să confere contur şi pregnanţă frazelor şi accentelor tipic verdiene, încercând totodată să fie un credibil Carlo, personaj destul de contradictoriu; s-a remarcat şi soprana Egyed Apollonia, debutând în primul său rol important (Amalia), etalând o voce amplă, frumoasă şi consistentă în special în registrul mediu, având de rezolvat însă "capcanele" din acut şi coloratura uneori ingrată, prezenţa sa scenică agreabilă fiind un argument în plus al succesului. Dacă în Arminio a apărut Tamas Daroczi, tenor bine cotat, multă vreme, atât în ţară, cât şi la Opera din Budapesta, în Francesco l-am remarcat pe Massanyi Viktor, bariton cu o voce "neagră", aspră şi amplă, perfect adaptată "personajului negativ", împlinit şi prin apariţia impozantă, alături de Sandor Apad (Massimiliano), Jekl Laszlo (Moser) sau Ujvari Gergely (Rolla), alcătuind de asemenea o echipă echilibrată, în ciuda unor diferenţe determinate de datele vocale inegale în plan calitativ.

Sigur că Luisa Miller a atras ca un magnet spectatorii, fiind cea mai cunoscută operă din acea "trilogie", beneficiind şi de un libret ceva mai logic şi consistent, aducând la rampă solişti cu voci penetrante, de la Budapesta sosind Kolonits Klara, soprană lirico-spinto care, în Luisa, a mizat prioritar pe anvergura vocală, cântând mai totul în forţă, cu o sinceritate a trăirii care a compensat linearitatea expresiei, apoi mezzosoprana Karolyi Katalin, frumoasă Contesă Federica dar… atât, basul Kovacs Istvan în Contele Walter reuşind să depăşească dificultăţile partiturii şi structura ingrată a rolului, asemenea baritonului Busa Tamas, onest dar destul de şters în Miller; soliştii teatrului-gazdă au fost "la înălţime", basul Szilagyi Janos impresionând în Wurm prin glasul excelent, bine condus, cu o sonoritatea dură, tăioasă, aşa cum cere personajul brutal şi… "negativ", tenorul Pataki Adorjan cucerind şi de această dată prin căldura vocii sale, prin muzicalitate şi sensibilitate, ezitările sau unele dificultăţi (sper conjuncturale) în acut trecând în plan secund (şi) pentru că celebra arie a fost realizată impecabil, mezzosoprana Veress Orsolya susţinând, la rândul său, cu acurateţe, personajul Laura.

La finalul celor trei seri verdiene, oferite publicului după repetiţii intense în care efortul ansamblului a fost cu totul aparte, iar omogenizarea soliştilor în cadrul acelor formule combinate s-a rezolvat într-un timp extrem de scurt, nimeni nu a lăsat să se simtă oboseala, spectacolele ridicându-se la un nivel muzical apreciabil, uneori chiar performant, având şi nerv şi fluenţă şi tensiune dramatică şi lirism, deci toate "ingredientele" unor producţii de real succes. Iar aplauzele entuziaste ale melomanilor, precum şi aprecierile muzicienilor aflaţi în sală, au răsplătit din plin strădania tuturor celor implicaţi, începând cu directorul Szep Gyula, mereu calm, mereu zâmbitor, deşi un asemenea "tur de forţă" ridică probleme numeroase şi în sine este extrem de solicitant, continuând cu entuziasmul şi profesionalismul dirijorului Selmeczi Gyorgy, fericit că ideea sa a prins viaţă şi s-a dovedit o reuşită certă, precum şi cu toţi cei implicaţi în realizarea "trilogiei" care, pe lângă faptul că a adus la noi, în premieră, opere de tinereţe din creaţia compozitorului, implicit un plus de noutate în repertoriul Operei Maghiare, a constituit cel mai frumos omagiu la bicentenarul naşterii lui Giuseppe Verdi - un demers cu încărcătura evenimentului în cel mai bun sens al cuvântului, ce merită din plin aprecierea şi, evident, aplauzele noastre.