Arhivă : Cronici Înapoi
Trei opere de Verdi în premieră românească la Cluj
La început de decembrie, Opera Maghiară din Cluj a propus proiectul care, sub genericul "Trilogia Verdi - Schiller", a prezentat, trei seri la rând, pentru prima oară la noi, operele Giovanna D'Arco, I Masnadieri (Hoții) și Luisa Miller. Concretizând o idee lansată de Selmeczi Gyorgy, cel care s-a aflat și la pupitru, producțiile s-au realizat în colaborare cu Opera din Budapesta, astfel încât și în cele 3 distribuții s-au regăsit soliști de la ambele teatre, aplaudați alături de ansamblul clujean. Spectacolele au avut loc la Teatrul Erkel și la Opera Maghiară din Cluj.
Pornind tocmai de la dorința de a conferi o anume unitate a trilogiei, montările se derulează într-un decor cu repere comune (conceput de Csiki Czaba) și costume (schițate de Kiss Zsuzsa) ce păstrează de asemenea elemente regăsite în toate cele trei opere, deși spațiul și epoca în care au fost plasate de Schiller și Verdi sunt total diferite, aduse însă "la același numitor" printr-o astfel de abordare inedită. Dacă în primele două lucrări, blocurile de stâncă sau poate de lemn (sugerând, eventual, un fel de sculpturi primitive), se completează, în tablourile ce se desfășoară în păduri, cu imense crengi-rădăcini contorsionate ce creează o imagine stranie a altor tărâmuri, în Luisa Miller se păstrează doar structurile denivelate și intrările prin "arcade" ciudate - preschimbate din grote în posibile uși de palat sau din locuința lui Miller -, în timp ce imensa cruce de piatră-lemn, cu însemne ciudate, apare constant în toate montările. Pe de altă parte, corul poartă, invariabil, straie roșii, așa încât în Giovanna d'Arco devine greu de "ghicit" care este oastea franceză și care cea a englezilor, în Masnadieri și "hoții" și oamenii lui Francesco se confundă pentru că sunt aproape identici, iar în Luisa Miller prietenii tinerei seamănă cu soldații Contelui Walter. Unificarea celor din ansamblu se îmbină cu costumele soliștilor, amalgamate și destul de discutabile, sugerând și ținute nobiliare și veșminte simple, de azi sau de altădată, oricum… de niciunde. În plan regizoral s-a apelat la tineri - Zakarias Zalan, Gottinger Pal, Szocs Artur -, probabil pentru a promova noua generație, dar fără a aduce viziuni pregnante, lăsând ca relația dintre eroi să "curgă" de la sine sau, dimpotrivă, forțând unele combinații și rezolvări destul de neclare.
Este adevărat însă că libretele primelor două partituri sunt simpliste, schematice, un fel de telenovele foarte "subțiri", Verdi reușind să creeze, chiar și în aceste condiții… precare, o muzică superbă, punctul forte al "trilogiei" fiind, la Opera Maghiară, tocmai calitatea interpretării, începând cu solo-ul de violoncel și cu întreaga orchestră care a sunat excelent, omogen, suplu, cu o paletă de nuanțe diversă și perfect adecvată situațiilor sau stărilor exprimate de personaje, continuând cu nivelul corului (pregătit de Kulcsar Szabolcs), precis, pregnant și implicat deopotrivă în mișcarea scenică, apoi cu majoritatea soliștilor, în parte binecunoscuți (nu doar la Cluj), în parte descoperiți de melomani în acele seri. În Giovanna d'Arco, tenorul Cristian Mogoșan a susținut un rol dificil (Carol VII), cu o scriitură "eroică" ce se potrivește tipului său de glas, incisiv și penetrant, metalic și cu acut strălucitor, baritonul Sandor Ballo a încântat din nou prin timbrul său generos, rotund și învăluitor, tipic verdian, prin frazarea și "linia mare" conferită lui Giacomo, expresiv în special în plan vocal, pentru că sub aspect scenic nu este deloc ofertant; în rolul titular, soprana Yolanda Covacinschi a constituit o surpriză plăcută, progresul său și maniera de cânt dovedindu-se mult superioare celor etalate anterior, trăindu-și personajul cu credință și sensibilitate, chiar și în secvențele inconsistente sau chiar aberante ale libretului. Distribuția a fost împlinită de Gaspar Istvan (Talbot) și Retyi Zsombor (Delil), într-un spectacol interesant și echilibrat, condus cu rigoare și aș spune cu pasiune de către Selmeczi Gyorgy, ale cărui gesturi largi trădau implicarea sa afectivă în tălmăcirea creațiilor verdiene propuse publicului clujean, care și în seara următoare a umplut sala, dorind să descopere și I Masnadieri; tenorul Hector Lopez, devenit, de curând, angajat al Operei Române din acel oraș (după ce Opera bucureșteană… nu i-a mai prelungit contractul, deși este într-o formă "de zile mari"), a convins că glasul său s-a împlinit, a căpătat o încărcătură dramatică și în culoare și în metal, dar și că știe cum să confere contur și pregnanță frazelor și accentelor tipic verdiene, încercând totodată să fie un credibil Carlo, personaj destul de contradictoriu; s-a remarcat și soprana Egyed Apollonia, debutând în primul său rol important (Amalia), etalând o voce amplă, frumoasă și consistentă în special în registrul mediu, având de rezolvat însă "capcanele" din acut și coloratura uneori ingrată, prezența sa scenică agreabilă fiind un argument în plus al succesului. Dacă în Arminio a apărut Tamas Daroczi, tenor bine cotat, multă vreme, atât în țară, cât și la Opera din Budapesta, în Francesco l-am remarcat pe Massanyi Viktor, bariton cu o voce "neagră", aspră și amplă, perfect adaptată "personajului negativ", împlinit și prin apariția impozantă, alături de Sandor Apad (Massimiliano), Jekl Laszlo (Moser) sau Ujvari Gergely (Rolla), alcătuind de asemenea o echipă echilibrată, în ciuda unor diferențe determinate de datele vocale inegale în plan calitativ.
Sigur că Luisa Miller a atras ca un magnet spectatorii, fiind cea mai cunoscută operă din acea "trilogie", beneficiind și de un libret ceva mai logic și consistent, aducând la rampă soliști cu voci penetrante, de la Budapesta sosind Kolonits Klara, soprană lirico-spinto care, în Luisa, a mizat prioritar pe anvergura vocală, cântând mai totul în forță, cu o sinceritate a trăirii care a compensat linearitatea expresiei, apoi mezzosoprana Karolyi Katalin, frumoasă Contesă Federica dar… atât, basul Kovacs Istvan în Contele Walter reușind să depășească dificultățile partiturii și structura ingrată a rolului, asemenea baritonului Busa Tamas, onest dar destul de șters în Miller; soliștii teatrului-gazdă au fost "la înălțime", basul Szilagyi Janos impresionând în Wurm prin glasul excelent, bine condus, cu o sonoritatea dură, tăioasă, așa cum cere personajul brutal și… "negativ", tenorul Pataki Adorjan cucerind și de această dată prin căldura vocii sale, prin muzicalitate și sensibilitate, ezitările sau unele dificultăți (sper conjuncturale) în acut trecând în plan secund (și) pentru că celebra arie a fost realizată impecabil, mezzosoprana Veress Orsolya susținând, la rândul său, cu acuratețe, personajul Laura.
La finalul celor trei seri verdiene, oferite publicului după repetiții intense în care efortul ansamblului a fost cu totul aparte, iar omogenizarea soliștilor în cadrul acelor formule combinate s-a rezolvat într-un timp extrem de scurt, nimeni nu a lăsat să se simtă oboseala, spectacolele ridicându-se la un nivel muzical apreciabil, uneori chiar performant, având și nerv și fluență și tensiune dramatică și lirism, deci toate "ingredientele" unor producții de real succes. Iar aplauzele entuziaste ale melomanilor, precum și aprecierile muzicienilor aflați în sală, au răsplătit din plin strădania tuturor celor implicați, începând cu directorul Szep Gyula, mereu calm, mereu zâmbitor, deși un asemenea "tur de forță" ridică probleme numeroase și în sine este extrem de solicitant, continuând cu entuziasmul și profesionalismul dirijorului Selmeczi Gyorgy, fericit că ideea sa a prins viață și s-a dovedit o reușită certă, precum și cu toți cei implicați în realizarea "trilogiei" care, pe lângă faptul că a adus la noi, în premieră, opere de tinerețe din creația compozitorului, implicit un plus de noutate în repertoriul Operei Maghiare, a constituit cel mai frumos omagiu la bicentenarul nașterii lui Giuseppe Verdi - un demers cu încărcătura evenimentului în cel mai bun sens al cuvântului, ce merită din plin aprecierea și, evident, aplauzele noastre.