În urmă cu câţiva ani, Ion Caramitru a semnat, la Opera Naţională Bucureşti, noua montare cu Evgheni Oneghin de Ceaikovski, asemănătoare sau nu celei puse în scenă anterior la Belfast, dar cu siguranţă foarte bine primită de melomani şi chiar de comentatori, decorurile imaginate de Maria Miu şi costumele schiţate de Viorica Petrovici aducând ceva din atmosfera specifică a Rusiei din veacul XIX, dar într-o tratare modernă mai ales prin mişcarea faţadelor sau coloanelor de clădiri şi schimbarea elementelor de recuzită chiar şi în timpul derulării acţiunii, asigurând astfel fluenţa în succesiunea tablourilor.

După o perioadă în care producţia a fost împrumutată Operei din Sofia, la sfârşit de noiembrie a revenit la ONB, prezentată, în maniera ciudată a actualei stagiuni, în două seri consecutiv, cu distribuţii doar parţial diferite, fără noutăţi în rolurile principale, doar cu debuturi în personajele de plan secund. Asistând la primul spectacol, am avut senzaţia că pe scenă totul se derula corect, conştiincios, dar cu o oboseală sau, eventual, o lipsă de strălucire determinată probabil de starea de spirit a celor implicaţi, parcurgând partitura cu o anume lentoare interioară, deşi au fost momente în care se simţea dorinţa de implicare reală a celor cu adevărat profesionişti. Privit însă în ansamblu, totul a trenat, departe de vibraţia romantică a muzicii ceaikovskiene, începând cu orchestra care, în general, a sunat omogen şi nuanţat, fără a avea acel suflu al frazelor generoase, al trăirilor intense, poate şi pentru că Iurie Florea a dirijat cu o gestică precisă şi… atât, rezolvând uşoarele dezechilibre în relaţia cu soliştii, susţinând evoluţia corului (maestru de cor Stelian Olariu), impecabil şi de această dată, aducând un plus de farmec şi de viaţă în desfăşurarea altfel ternă a reprezentaţiei. Baletul a avut scurte secvenţe agreabile, relaţiile între personaje s-au păstrat destul de aproape de cerinţele iniţiale ale regizorului, numai că, spre exemplu, soprana Tina Munteanu, pe care o apreciasem cu deosebire la avan-premieră, atât sub aspect vocal, cât mai ales ca realizare a eroinei, de această dată a fost o Tatiana zglobie, răsfăţată, total opusă tinerei timide şi introvertite pe care au imaginat-o Puşkin şi Ceaikovski; se pare că era marcată de o răceală (ceea ce ar fi fost bine să se anunţe la început de spectacol), dar mă îndoiesc totuşi că vocea "descărnată", stinsă, cu grave jenante şi doar câteva sunete frumoase în acut, să fi fost rezultatul gripei - poate doar problemele de respiraţie… Şi cred că cel mai elocvent argument în acest sens a fost cântul baritonului Iordache Basalic, la rândul său cu viroză, dar reuşind să depăşească starea precară de sănătate, astfel încât a conturat un Oneghin sobru şi credibil (spre deosebire de premieră), glasul său sunând bine, cu o frazare şi o expresivitate demnă de remarcat, deşi anvergura vocală era (ceva mai) diminuată.

O surpriză plăcută a fost invitarea tenorului clujean Tiberius Simu în rolul Lenski, apariţia sa elegantă, precum şi calitatea glasului cald, luminos, bine condus, oferind imaginea unui tânăr aristocrat îndrăgostit şi temperamental, nicidecum "limfatic" aşa cum îl concep alţii, remarcându-se pregnant încă de la prima replică, celebra sa arie - superb cântată - fiind răsplătită cu binemeritate aplauze (ceea ce nu s-a petrecut în alte cazuri…). La fel de agreabil s-a dovedit şi tenorul Liviu Indricău, debutând în Triquet, rol de compoziţie pe care a ştiut să-l creioneze cu umor, dar fără "îngroşări", beneficiind şi de avantajul unei voci deosebite (prea puţin pusă în valoare, din păcate, în marele repertoriu), dublată de un talent scenic unanim apreciat.

Dacă Maria Jinga a întrupat din nou o sprinţară Olga, bine reliefată sub aspect vocal şi interpretativ, ale două mezzosoprane au abordat personaje mature - Sorana Negrea - pentru prima oară în Larina, cam prea "tinerică" în atitudini şi reacţii - şi Andreea Iftimescu - din nou în Filipievna, rol de compoziţie pe care nici de această dată nu a reuşit să-l înţeleagă, gesturile de "bătrâneţe" rămânând pur formale. La rândul său, basul Horia Sandu a debutat în Gremin, alura sa impozantă şi vocea gravă - în principiu de calitate şi oricum amplă - constituind atu-uri în favoarea realizării cu destulă prestanţă a contelui-ofiţer, susţinând aria în tonuri estompate, cu tentă expresivă demnă de remarcat, în timp de basul Dan Indricău a reluat episodicele apariţii în Zaretsky şi Căpitanul, iar Sofia Negreu a cucerit prin candoarea, graţia şi forţa de transmitere a stărilor şi sugestiilor cu profundă semnificaţie în "economia" spectacolului, Copilul fiind o prezenţă cvasi-permanentă în momentele importante, poate un alter-ego al Tatianei, oricum de mare efect, asemeni colegelor sale ce dansează minunat la balul din ultimul act.

Un public firav, rezervat sau… molipsit de apatia generală, nu a prea reacţionat la arii sau duete de obicei aplaudate, apreciind însă evoluţii cu adevărat de valoare, "taxând" printr-o tăcere absolută neîmplinirile unora şi altora, semn că spectatorii - avizaţi sau nu - percep corect modul în care interpreţii reuşesc sau nu să transmită "ceva" sau măcar să cânte frumos. La final, aplauzele sunt însă nelipsite, indiferent de situaţie, pentru că… aşa se obişnuieşte… Din păcate, reluarea operei Evgheni Oneghin a fost doar o reprezentaţie de rutină, cel puţin în prima seară… Păcat…