Arhivă : Cronici Înapoi
Evgheni Oneghin la Opera Nationala Bucuresti - reprezentație de rutină
În urmă cu câțiva ani, Ion Caramitru a semnat, la Opera Națională București, noua montare cu Evgheni Oneghin de Ceaikovski, asemănătoare sau nu celei puse în scenă anterior la Belfast, dar cu siguranță foarte bine primită de melomani și chiar de comentatori, decorurile imaginate de Maria Miu și costumele schițate de Viorica Petrovici aducând ceva din atmosfera specifică a Rusiei din veacul XIX, dar într-o tratare modernă mai ales prin mișcarea fațadelor sau coloanelor de clădiri și schimbarea elementelor de recuzită chiar și în timpul derulării acțiunii, asigurând astfel fluența în succesiunea tablourilor.
După o perioadă în care producția a fost împrumutată Operei din Sofia, la sfârșit de noiembrie a revenit la ONB, prezentată, în maniera ciudată a actualei stagiuni, în două seri consecutiv, cu distribuții doar parțial diferite, fără noutăți în rolurile principale, doar cu debuturi în personajele de plan secund. Asistând la primul spectacol, am avut senzația că pe scenă totul se derula corect, conștiincios, dar cu o oboseală sau, eventual, o lipsă de strălucire determinată probabil de starea de spirit a celor implicați, parcurgând partitura cu o anume lentoare interioară, deși au fost momente în care se simțea dorința de implicare reală a celor cu adevărat profesioniști. Privit însă în ansamblu, totul a trenat, departe de vibrația romantică a muzicii ceaikovskiene, începând cu orchestra care, în general, a sunat omogen și nuanțat, fără a avea acel suflu al frazelor generoase, al trăirilor intense, poate și pentru că Iurie Florea a dirijat cu o gestică precisă și… atât, rezolvând ușoarele dezechilibre în relația cu soliștii, susținând evoluția corului (maestru de cor Stelian Olariu), impecabil și de această dată, aducând un plus de farmec și de viață în desfășurarea altfel ternă a reprezentației. Baletul a avut scurte secvențe agreabile, relațiile între personaje s-au păstrat destul de aproape de cerințele inițiale ale regizorului, numai că, spre exemplu, soprana Tina Munteanu, pe care o apreciasem cu deosebire la avan-premieră, atât sub aspect vocal, cât mai ales ca realizare a eroinei, de această dată a fost o Tatiana zglobie, răsfățată, total opusă tinerei timide și introvertite pe care au imaginat-o Pușkin și Ceaikovski; se pare că era marcată de o răceală (ceea ce ar fi fost bine să se anunțe la început de spectacol), dar mă îndoiesc totuși că vocea "descărnată", stinsă, cu grave jenante și doar câteva sunete frumoase în acut, să fi fost rezultatul gripei - poate doar problemele de respirație… Și cred că cel mai elocvent argument în acest sens a fost cântul baritonului Iordache Basalic, la rândul său cu viroză, dar reușind să depășească starea precară de sănătate, astfel încât a conturat un Oneghin sobru și credibil (spre deosebire de premieră), glasul său sunând bine, cu o frazare și o expresivitate demnă de remarcat, deși anvergura vocală era (ceva mai) diminuată.
O surpriză plăcută a fost invitarea tenorului clujean Tiberius Simu în rolul Lenski, apariția sa elegantă, precum și calitatea glasului cald, luminos, bine condus, oferind imaginea unui tânăr aristocrat îndrăgostit și temperamental, nicidecum "limfatic" așa cum îl concep alții, remarcându-se pregnant încă de la prima replică, celebra sa arie - superb cântată - fiind răsplătită cu binemeritate aplauze (ceea ce nu s-a petrecut în alte cazuri…). La fel de agreabil s-a dovedit și tenorul Liviu Indricău, debutând în Triquet, rol de compoziție pe care a știut să-l creioneze cu umor, dar fără "îngroșări", beneficiind și de avantajul unei voci deosebite (prea puțin pusă în valoare, din păcate, în marele repertoriu), dublată de un talent scenic unanim apreciat.
Dacă Maria Jinga a întrupat din nou o sprințară Olga, bine reliefată sub aspect vocal și interpretativ, ale două mezzosoprane au abordat personaje mature - Sorana Negrea - pentru prima oară în Larina, cam prea "tinerică" în atitudini și reacții - și Andreea Iftimescu - din nou în Filipievna, rol de compoziție pe care nici de această dată nu a reușit să-l înțeleagă, gesturile de "bătrânețe" rămânând pur formale. La rândul său, basul Horia Sandu a debutat în Gremin, alura sa impozantă și vocea gravă - în principiu de calitate și oricum amplă - constituind atu-uri în favoarea realizării cu destulă prestanță a contelui-ofițer, susținând aria în tonuri estompate, cu tentă expresivă demnă de remarcat, în timp de basul Dan Indricău a reluat episodicele apariții în Zaretsky și Căpitanul, iar Sofia Negreu a cucerit prin candoarea, grația și forța de transmitere a stărilor și sugestiilor cu profundă semnificație în "economia" spectacolului, Copilul fiind o prezență cvasi-permanentă în momentele importante, poate un alter-ego al Tatianei, oricum de mare efect, asemeni colegelor sale ce dansează minunat la balul din ultimul act.
Un public firav, rezervat sau… molipsit de apatia generală, nu a prea reacționat la arii sau duete de obicei aplaudate, apreciind însă evoluții cu adevărat de valoare, "taxând" printr-o tăcere absolută neîmplinirile unora și altora, semn că spectatorii - avizați sau nu - percep corect modul în care interpreții reușesc sau nu să transmită "ceva" sau măcar să cânte frumos. La final, aplauzele sunt însă nelipsite, indiferent de situație, pentru că… așa se obișnuiește… Din păcate, reluarea operei Evgheni Oneghin a fost doar o reprezentație de rutină, cel puțin în prima seară… Păcat…