Arhivă : Cronici Înapoi
Un requiem 'de concert'
După cele câteva săptămâni în care concertele curente ale Filarmonicii bucureștene au fost dirijate doar de Cristian Badea, într-un demers, cred, unic pe la noi, la pupitru a urcat Mark Mast, propunând monumentalul Requiem de Dvorak, extrem de ofertant și solicitant în special pentru orchestră și cor, soliștii având doar scurte intervenții și multe secvențe în cvartet. În general, orchestra a sunat bine, dens și omogen, cu alămuri nu totdeauna impecabile, dar cu o paletă coloristică și expresivă nuanțată, asemeni corului (pregătit de Iosif-Ion Prunner) care, într-o partitură complexă și dificilă, a realizat pagini frumoase, susținute cu precizie, deranjând însă excesiv zgomotul produs la fiecare ridicare sau așezare pe scaune a coriștilor, acoperind uneori cântul soliștilor, rupând oricum atmosfera creată prin muzică.
În cvartet, glasuri de calitate, binecunoscute, dar fără posibilitatea omogenizării, pentru că soprana Iulia Artamanov are o voce frumoasă, dar cu probleme de intonație, ușor stridentă în acut și cu registrele mediu-grav estompate, mezzosoprana Antonela Bârnat știe să își pună în valoare timbrul cald, și eleganța frazării, cu un calm care subliniază și siguranța tehnic-stilistică, tenorul Marius Vlad Budoiu susține cu aplomb orice partitură, cu muzicalitate și inteligență, chiar dacă exploziile în acut au "ieșit" din ansamblu, iar basul George-Emil Crăsnaru trezește nostalgia, poate chiar tristețea amintirii unui glas amplu, acum lipsit de consistență și forță, deci greu de auzit, deși efortul era vizibil. În asemenea condiții, fiecare a evoluat pe coordonatele proprii, departe de ceea ce a imaginat compozitorul în îmbinarea vocilor.
Dezinvolt, cu o gestică precisă și o mișcare a corpului uneori surprinzătoare prin neadecvarea la spiritul lucrării, Mark Mast a condus Requiem-ul reușind să relaționeze corul, orchestra și soliștii, într-un edificiu sonor logic în construcție, dar lipsit de încărcătura profund religioasă cerută nu doar de textul latin tradițional, ci și de aptul că, după cum se precizează în prezentare, a fost scris cu "tristețea amintirilor tragice din propria viață" a creatorului, "de moartea copiilor, de pildă". Am ascultat o desfășurare plină de momente în forță, de tensiune sau poate revoltă, dar prea puțin de rugă și reculegere, rămânând astfel o redare de efect pentru cei care preferă intensitățile mult subliniate, dezamăgindu-i pe cei care sperau să regăsească datele specifice unui asemenea opus de largă respirație, dovadă clară fiind și locurile rămase goale în sala Ateneului la pauză - un alt aspect nefiresc și surprinzător, mulți dintre melomani revoltându-se în clipa în care "curgerea" Requiem-ului s-a întrerupt pentru un "respiro", așa cum nu s-a mai întâmplat în stagiunile noastre, cel puțin în ultima vreme.