În de acum bine-cunoscuta sală din complexul The Light Cinema din Liberty Center, am urmărit o nouă transmisie directă de la Metropolitan Opera House din New York în cadrul proiectului MET Live in HD. Din păcate, la Bucureşti, au fost foarte puţini interesaţi de una dintre cele mai remarcabile partituri de teatru liric din toate timpurile, opera Nasul de Dmitri Şostakovici, montată pe una dintre cele mai importante scene de operă din lume. Informaţiile însă susţin că, de fapt, milioane de melomani au urmărit transmisia în cele 1.900 de săli de cinema şi de teatru din 64 de ţări.

Aproape două ore fără pauză durează spectacolul cu Nasul de Sostakovici (în concepţia compozitorului, trei acte) pe scena de la Metropolitan. Premiera - o coproducţie între MET, Opéra National de Lyon şi festivalul Aix en Provence - a avut loc în 2010 şi a fost un eveniment răsunător în viaţa muzicală internaţională. O partitură dificilă dar reprezentativă pentru secolul XX într-o montare uluitoare, în care imaginaţia supune tehnica de scenă la grele încercări. Echipa de producţie a fost alcătuită din celebrul artist vizual sud-african William Kentridge, secondat de Luc De Wit, Sabine Theunissen, Greta Goiris, Catherine Meyburgh şi Urs Schönebaum. Din numeroasa şi excelenta distribuţie a spectacolului, pe care l-am urmărit în transmisie directă sâmbătă, 26 octombrie 2013, au făcut parte tenorul brazilian Paulo Szot (Kovalyov), tenorii ruşi Andrey Popov (Inspectorul de poliţie) şi Sergei Skorokhodov (Ivan), tenorul Australian Alexander Lewis (Nasul) şi soprana chinezoaică Yang Fang (fiica doamnei Podtochina). Orchestra MET-ului a fost dirijată impecabil de maestrul Pavel Smelkov.

Spectacolul este practic… o operă de artă vizuală marca William Kentridge. Artistul îşi însoţeşte de obicei expoziţiile cu adaos sonor, de astă dată, "expoziţia" Nasul de pe scena de la MET a luat forma unui spectacol de operă cu muzica semnată de un Şostakovici genial, în vârstă de 22 de ani. În paralel, în momentul premierei din 2010, MoMa (Museum of Modern Art) prezenta o retrospectivă William Kentridge, care susţinea şi demonstra ideea că artistul este nu numai un creator plastic/vizual de profundă, amplă şi mai ales originală respiraţie, dar şi un curajos şi mai ales responsabil deschizător de drum în direcţia refacerii şi reinterpretării, cu o luciditate zdrobitoare, a adevărurilor majore din istoria omenirii - în cazul de faţă istoria Rusiei în general şi cea a avangardei ruse, în special. Uzând de tot ce îi poate sta la dispoziţie - teatru, spectacol, mişcare, muzică, animaţie, film, grafică, toată arta generic numită digitală... Kentridge vorbeşte, tuturor celor care doresc să îl asculte, despre istoria unei Europe bulversate căreia perspectiva îndepărtată a unui artist nativ sud american îi conferă adevăr cu transparenţă de cristal.

Nuvela lui Gogol (1836) a furnizat în contextual dat, materia primă ideală, de o generozitate practic fără de limite, care l-a inspirat pe cel care a dorit să fie, în egală măsură, producător, regizor, scenograf şi creator de costume, căruia i s-a oferit şansa de a susţine vizual o satiră a timpurilor domniei ţariste într-un St. Petersburg dominat de o clasă mijlocie de slujbaşi cu aparent mici dar de fapt mari orgolii şi o omniprezentă poliţie politică. Aici se poate întâmpla… orice. Astfel încât într-o dimineaţă, Kovaliov, un modest slujbaş la stat, se trezeşte fără nas. Dispariţia nasului poate fi pusă oarecum pe seama frizerului Ivan Yakovlevich care, din neglijenţă, l-ar fi tăiat şi care îl găseşte într-o bucată de pâine pe care doreşte să o mănânce la micul dejun. Speriat, încearcă să scape de mica bucată însângerată de carne. Vrea să o arunce pe stradă, dar un poliţai observă şi îl împiedică; vrea să o arunce în Neva, dar este observat de un alt poliţai. Şi aici încep aluziile politice - se pare că în St. Petersburgul lui Gogol, poliţia împânzea oraşul observând tot ce se întâmplă, exact ca şi în Leningradul lui Şostakovici.

Muzica - incisivă, stridentă, veselă, plină de umor - este ea însăşi un colaj interesant şi îndrăzneţ, alcătuit din elementele unui univers sonor cuprins de folclor şi atonalitate. Într-o formă cu aparenţă de haos, urechea avizată descoperă însă o ordine strictă în care, după modelul lui Alban Berg folosit în Wozzeck, tiparul clasic (de ex. canonul) asigură echilibrul şi stabilitatea. Puncte de reper cu semnificaţii multiple sunt şi fragmentele de dans - galop, polcă, vals - susţinute de armonii disonante şi stridente, semne distinctive şi personale ale compozitorului Şostakovici, de la primele şi până la ultimele sale partituri.

Talentul uriaş al compozitorului rus, imaginaţia sa debordantă şi uriaşa forţă în expresie au contribuit în egală măsură la naşterea unei partituri în care se întrec, în momente soliste sau de ansamblu, acrobaţiile vocale şi instrumentale, perfect (şi fără milă pentru interpreţi!) alese pentru susţinerea unui teatru absurd ce vorbeşte despre o istorie reală, la fel de absurdă. Ipocrizia este la rang de virtute, atât în timpul Rusiei ţariste cât şi în Uniunea Sovietică sub puterea lui Stalin. Inspirat de poveste şi de muzică, William Kentridge concepe o scenă populată de imagini, parte luate din realitate - adevăratul Stalin în diferite ipostaze din documentarele de epocă, înconjurat de steaguri ce flutură mândre - sau create în filmul ce se derulează aproape non-stop şi care amestecă tăieturi din ziare cu sloganuri politice în limbile rusă şi engleză, imaginile reale cu cele de animaţie - Nasul mergând si dansând cu baston, Nasul călărind, Nasul perorând de la tribună... Acestea se suprapun şi se amestecă, prelungindu-se în mod firesc în mişcarea şi decorurile scenei, totul într-un vârtej copleşitor de oameni în carne şi oase şi… păpuşi. Cu acest spectacol, MET-ul forţează încă o dată limitele spectacolului liric, reuşind o producţie la standarde artistice şi tehnice, la care majoritatea scenelor de operă din lume nu îşi îngăduie nici măcar să viseze.