De la Alcèste în viziunea lui Olivier Py …

S-a încheiat seria de spectacole cu Alcèste pe scena Operei Naţionale din Paris. Succesul a fost enorm. Am avut şansa să fiu în sală în seara zilei de vineri, 4 octombrie 2013 şi am urmărit capodopera, cu premiera în 1767 la Viena, prin care Gluck realizează prima mare reformă a genului liric - totul pentru expresie şi emoţie, relaţia cuvânt-sunet perfect justificată, eliminarea oricăror broderii complicate şi acrobaţii vocale spectaculoase dar pur demonstrative, creşterea rolului orchestrei în economia lucrării... În fosa orchestrei (şi în actul secund, pe scenă) s-au aflat celebrii Musiciens du Louvre din Grenoble conduşi de dirijorul lor, Mark Minkowski. Li s-au alăturat şi membrii corului ce poartă acelaşi nume, Musiciens du Louvre. Numai la Bayreuth am mai simţit sala atât de plină, atât de fremătândă, atât de implicată... am avut uneori senzaţia că mă sufoc sub presiunea aşteptărilor a sute de ochi curioşi şi urechi lacome! Aşteptările au fost toate împlinite şi am trăit un spectacol Gluck la el acasă (versiunea revizuită a partiturii, cea care a supravieţuit timpului, cu libretul tradus în limba franceză, a avut loc în 1776 la Paris), încărcat de sentiment şi expresivitate. Pe scenă, Sophie Koch (Alcèste) şi Yann Beuron (Admète) au fost confruntaţi cu situaţii extreme de viaţă şi de moarte. Din iubire, soţia hotărăşte să coboare în locul soţului ei în adâncul morţii. Dintr-o la fel de mare iubire, soţul hotărăşte să îşi urmeze soţia, fără de care nu mai poate trăi. Puternic impresionaţi, zeii fac gestul suprem şi redau viaţa celor doi îndrăgostiţi. La final, ovaţiile şi aplauzele au încetat cu greu.

Surprinzătoare, intenţiile regizorului Olivier Py şi cele ale creatorului de decoruri şi costume, Vierre André Weitz: în scenă, doar o imensă tablă neagră, alcătuită ca un puzzle uriaş, pe ale cărui părţi componente, cinci artişti plastici desenează neobosiţi în cretă şi şterg la fel de vajnic figuri complicate, ce imaginează castele minunate, păduri adânci, ape învolburate, scări imense, spectre, cranii... La final, tabla este murdară, neagră, goală.. iar în faţa ei, scăldaţi în lumina albă a reflectoarelor, ce doi protagonişti, dovada vie că, în această viaţă, totul este trecător, doar dragostea adevărată rămâne eternă. Un concept original şi inspirat, în care muzica lui Gluck s-a simţit foarte bine. Din păcate, nu acelaşi lucru pot să îl spun despre Lucia di Lammermoor de Donizetti pe scena operei Bastille.

... la Lucia lui Andrei Şerban

Nu este un spectacol nou, poate, puţin cosmetizat. Concepţia a rămas însă aceeaşi - Lucia din Lammermoor, capodopera lui Donizetti se desfăşoară, conform opţiunii regizorului Andrei Şerban, într-o cazarmă, în spaţii întunecoase şi închise dar mai ales (primele două acte) într-o foarte bine dotată sală de sport. Aici se antrenează soldaţii şi comandatul însuşi, Enrico Ashton (George Petean); aici işi cântă bucuriile şi tristeţile nefericita Lucia (Patrizia Ciofi) într-un veritabil şi... inutil tur de forţă, ce îi impune "joaca" cu instrumentele de gimnastică, spaliere, inele, capra, bănci în echilibru instabil, un leagăn improvizat ce pluteşte deasupra orchestrei... Întreaga sală a aplaudat-o furtunos pe soprana care, respectând toate indicaţiile regizorului, a fost în stare să păstreze pură linia glasului său într-o fantastică demonstraţie de bel-canto autentic. Incredibil dar adevărat! De la primii paşi, tenorul Vittorio Grigolo a impus un Edgardo impetuos, romantic în extrem, agitat la maximum, şi vocal şi scenic, mai ales în actul secund, când apare în sala de gimnastică (unde are loc căsătoria Luciei cu Arturo) în bustul gol, cu sabia în mână, luptându-se ca un leu paraleu, cu propriile disperări şi cu furia celui pornit împotriva tuturor. Desigur, şi patima jocului şi a cântului, de care interpretul a uzat la maximum, a fost răsplătită cu aplauze izbucnite parcă la comandă. La polul opus, George Petean a adoptat o prezenţă reţinută şi a avut o evoluţie vocală ce s-a remarcat prin timbrul deosebit de frumos şi de personal al vocii. Nu uit să adaug că pe scena parisiană s-a mai aflat o cântăreaţă din România, Cornelia Oncioiu, într-o evoluţie cu totul satisfăcătoare (Alisa).

Excepţionale, orchestra şi corul Operei Naţionale din Paris. La conducerea muzicală a spectacolului s-a aflat maestrul Maurizio Benini, pe care iubitorii genului liric îl cunosc şi îl apreciază aşa cum se cuvine după spectacolele de la MET, pe care le-a dirijat în ultimii ani, dintre care, Elixirul dragostei de Donizetti şi Le Comte Ory de Rossini le-am putut urmări şi la Bucureşti în transmisiile directe din cadrul proiectului internaţional The MET live in HD.