Arhivă : Cronici Înapoi

Paris (II)

Publicat: vineri, 11 Octombrie 2013 , ora 9.32

De la Alcèste în viziunea lui Olivier Py

S-a încheiat seria de spectacole cu Alcèste pe scena Operei Naționale din Paris. Succesul a fost enorm. Am avut șansa să fiu în sală în seara zilei de vineri, 4 octombrie 2013 și am urmărit capodopera, cu premiera în 1767 la Viena, prin care Gluck realizează prima mare reformă a genului liric - totul pentru expresie și emoție, relația cuvânt-sunet perfect justificată, eliminarea oricăror broderii complicate și acrobații vocale spectaculoase dar pur demonstrative, creșterea rolului orchestrei în economia lucrării... În fosa orchestrei (și în actul secund, pe scenă) s-au aflat celebrii Musiciens du Louvre din Grenoble conduși de dirijorul lor, Mark Minkowski. Li s-au alăturat și membrii corului ce poartă același nume, Musiciens du Louvre. Numai la Bayreuth am mai simțit sala atât de plină, atât de fremătândă, atât de implicată... am avut uneori senzația că mă sufoc sub presiunea așteptărilor a sute de ochi curioși și urechi lacome! Așteptările au fost toate împlinite și am trăit un spectacol Gluck la el acasă (versiunea revizuită a partiturii, cea care a supraviețuit timpului, cu libretul tradus în limba franceză, a avut loc în 1776 la Paris), încărcat de sentiment și expresivitate. Pe scenă, Sophie Koch (Alcèste) și Yann Beuron (Admète) au fost confruntați cu situații extreme de viață și de moarte. Din iubire, soția hotărăște să coboare în locul soțului ei în adâncul morții. Dintr-o la fel de mare iubire, soțul hotărăște să își urmeze soția, fără de care nu mai poate trăi. Puternic impresionați, zeii fac gestul suprem și redau viața celor doi îndrăgostiți. La final, ovațiile și aplauzele au încetat cu greu.

Surprinzătoare, intențiile regizorului Olivier Py și cele ale creatorului de decoruri și costume, Vierre André Weitz: în scenă, doar o imensă tablă neagră, alcătuită ca un puzzle uriaș, pe ale cărui părți componente, cinci artiști plastici desenează neobosiți în cretă și șterg la fel de vajnic figuri complicate, ce imaginează castele minunate, păduri adânci, ape învolburate, scări imense, spectre, cranii... La final, tabla este murdară, neagră, goală.. iar în fața ei, scăldați în lumina albă a reflectoarelor, ce doi protagoniști, dovada vie că, în această viață, totul este trecător, doar dragostea adevărată rămâne eternă. Un concept original și inspirat, în care muzica lui Gluck s-a simțit foarte bine. Din păcate, nu același lucru pot să îl spun despre Lucia di Lammermoor de Donizetti pe scena operei Bastille.


... la Lucia lui Andrei Șerban

Nu este un spectacol nou, poate, puțin cosmetizat. Concepția a rămas însă aceeași - Lucia din Lammermoor, capodopera lui Donizetti se desfășoară, conform opțiunii regizorului Andrei Șerban, într-o cazarmă, în spații întunecoase și închise dar mai ales (primele două acte) într-o foarte bine dotată sală de sport. Aici se antrenează soldații și comandatul însuși, Enrico Ashton (George Petean); aici iși cântă bucuriile și tristețile nefericita Lucia (Patrizia Ciofi) într-un veritabil și... inutil tur de forță, ce îi impune "joaca" cu instrumentele de gimnastică, spaliere, inele, capra, bănci în echilibru instabil, un leagăn improvizat ce plutește deasupra orchestrei... Întreaga sală a aplaudat-o furtunos pe soprana care, respectând toate indicațiile regizorului, a fost în stare să păstreze pură linia glasului său într-o fantastică demonstrație de bel-canto autentic. Incredibil dar adevărat! De la primii pași, tenorul Vittorio Grigolo a impus un Edgardo impetuos, romantic în extrem, agitat la maximum, și vocal și scenic, mai ales în actul secund, când apare în sala de gimnastică (unde are loc căsătoria Luciei cu Arturo) în bustul gol, cu sabia în mână, luptându-se ca un leu paraleu, cu propriile disperări și cu furia celui pornit împotriva tuturor. Desigur, și patima jocului și a cântului, de care interpretul a uzat la maximum, a fost răsplătită cu aplauze izbucnite parcă la comandă. La polul opus, George Petean a adoptat o prezență reținută și a avut o evoluție vocală ce s-a remarcat prin timbrul deosebit de frumos și de personal al vocii. Nu uit să adaug că pe scena parisiană s-a mai aflat o cântăreață din România, Cornelia Oncioiu, într-o evoluție cu totul satisfăcătoare (Alisa).

Excepționale, orchestra și corul Operei Naționale din Paris. La conducerea muzicală a spectacolului s-a aflat maestrul Maurizio Benini, pe care iubitorii genului liric îl cunosc și îl apreciază așa cum se cuvine după spectacolele de la MET, pe care le-a dirijat în ultimii ani, dintre care, Elixirul dragostei de Donizetti și Le Comte Ory de Rossini le-am putut urmări și la București în transmisiile directe din cadrul proiectului internațional The MET live in HD.

Cristina Sârbu