După deschiderea "în forţă" printr-o seară specială, în prezenţa numeroşilor oaspeţi de rang înalt, Festivalul Academiei muzicale de la Sighişoara a continuat pe coordonatele performanţei şi valorii, regăsite şi în repertoriul propus - alternând inteligent opusuri celebre şi cele de factură contemporană, uneori chiar modernă -, dar şi în calitatea interpretărilor oferite de artişti din generaţii diferite, din ţară sau din străinătate, la fel de dăruiţi muzicii, pe care o abordează cu pasiune şi ştiinţă.

Astfel, în cea de a doua seară am reascultat cu încântare Cvartetul "Arcadia", parcă de la un an la altul mai omogen, mai flexibil şi expresiv, cucerind întreaga asistenţă în creaţii de Haydn sau Schubert (celebrul Cvartet Fata şi moartea); sincer, de la primul sunet, tinerii Ana Torok (vioara I), Răsvan Dumitru (vioara II), Traian Boală (violă) şi Zsolt Torok (violoncel) au cântat ca şi cum formau un singur trunchi, sonoritatea instrumentelor părând complementară, dialogul şi armonizarea lor născându-se cu un firesc impresionant, într-o bogăţie coloristică şi o eleganţă expresivă permanent păstrată în stilul şi atmosfera adecvate, fără exagerări, fără intenţia de a epata, aducând un remarcabil rafinament al liniei de ansamblu, al frazei, al atmosferei, având şi maturitatea unor muzicieni deja experimentaţi, dar şi prospeţimea dată de tinereţea şi de pasiunea lor pentru ceea ce fac. Pentru că plăcerea de a cânta, de a comunica publicului stări, sentimente, trăiri tensionate sau senine, se regăseşte în fiecare pagină interpretată. O sală arhiplină - muzicieni şi spectatori care, în parte, descopereau frumuseţea muzicii camerale -, a ovaţionat îndelung, a scandat în maniera binecunoscută a sighişorenilor, aşa încât cei patru clujeni au oferit, în bis, o adaptare a unui Dans românesc de Bartok, schimbând astfel "registrul", ritmurile pregnante şi reperele folclorice redate cu o anume estompare sonoră având o fineţe din nou absolut cuceritoare. Cu siguranţă, toţi cei prezenţi ar mai fi vrut să-i asculte…

În seara următoare, Biserica Mânăstirii a găzduit un program mozaicat, amplu şi captivant, cu o notă de inedit şi combinaţii timbrale uneori surprinzătoare. Pentru că prima lucrare - Rosario de Liszt - a fost cântată la orgă (Johanna Halmen) şi corn francez, "mânuit de elveţianul Christian Holenstein, dar poate aşteptam un plus de fluenţă, de cursivitate a discursului, destul de secvenţat însă; solistul a ales şi o piesă proprie - Sensus Naturae -, concepută pentru corn alpin şi orgă, sunând ca o poveste (din Alpi), cu teme preluate de orgă, cu linii simple dar monocrom, având şi câteva "scăpări" depăşite cu aplomb (aşa cum se petrecuse şi în preambulul serii inaugurale). Dar am admirat tălmăcirea unei pagini de Silvestri - Sonata breve - de către clarinetistul Emil Vişenescu şi fagotista Heidrun Wirth, ambii excepţionali interpreţi, relaţionându-se impecabil, colaborând astfel încât să pună în valoare scriitura densă, alertă sau molcomă, deosebit de expresivă, versiune prin care a fost din nou omagiat centenarul naşterii compozitorului, despre care în dimineaţa acelei zile conferenţiase Adrian Pop. Cei doi artişti s-au regăsit apoi, alături de excelenta oboistă Doris Mende, în Trio de Ibert, deosebit de ofertant şi dificil, trecând de la volutele capricioase la poezia elegiacă sau la ritmurile jucăuşe, poate cu tentă pastorală, totul plin de lumină, de voioşie, sub semnul eleganţei şi al unui bun gust desăvârşit; au fost fermecători şi în Divertismentul mozartian, abordat cu aceeaşi bucurie şi implicare, coordonarea lor fiind cu atât mai demnă de relevat cu cât nu au mai cântat împreună până acum. Virtuozitatea a fost în prim plan şi în partiturile solistice, clarinetistul Emil Vişenescu făcând adevărate demonstraţii de tehnică şi rafinament în Abime des oiseaux de Messiaen, solicitantă şi deopotrivă captivantă prin fineţea abia perceptibilă a irizărilor, a "zborurilor" transparente, suspendate undeva, crescând apoi într-o gradaţie inteligent dozată, pentru a se stinge treptat în sonuri abia sugerate. De asemenea spectaculos a fost şi Monolog de Isang Yun, în care fagotista Heidrun Wirth ne-a convins că acel instrument aparent greoi poate cânta superb, sunetele prelungi amintind de buciumul românesc, cu semnale urmate de fulguraţii complicate, necesitând o respiraţie "infinită", lăsând impresia unei lejerităţi a cântului întâlnită doar la marii artişti.

Un solo în primă audiţie absolută a fost însă Intermezzo de Arpad Konczei, scris special pentru experimentatul contrabasist Botond Kostyak, inspirat de vechiul contrabas din taraful de secol XIX, cu corzi ciupite şi bătăi pe coardă cu arcuşul, ritmurile de joc robust şi scurtele melodii lente, precum şi trimiterile la muzica orientală, relevând o adevărată dexteritate a solistului în a stapâni instrumentul care astfel ne-a demonstrat ca devine cantabil dacă solistul este nu doar tehnician, ci şi artist.

O seară amalgamată, în care prioritate au avut suflătorii, alăturând pagini clasice sau "de ultimă oră", binecunoscute sau dezvăluite în primă audiţie, o varietate de stiluri şi trăsături timbrale unite însă prin calitatea specială a celor care, la final, au fost răsplăţiţi, firesc, cu aplauze entuziaste.

Parte dintre ei au revenit în faţa spectatorilor a doua zi, dar în sala Primăriei, propunând opusuri celebre în formule variate, reascultându-o astfel cu plăcere pe Doris Mende (oboi), acum alături de un trio de coarde - Mioara Moroianu (vioară), Vladimir Lakatos (violă), Andrei Ioniţă (violoncel) -, în Cvartetul KV 370 de Mozart, suplu, sclipitor, lăsând adesea în prim plan oboiul, dar din nou într-o relaţionare ce "trădează" ştiinţa tuturor de a cânta în ansamblu; iar frumuseţea sunetului şi frazarea permanent susţinută în linia generoasă a oboiului am regăsit-o şi în cele Trei romanţe de Schumann, în dialog cu pianul căruia Viniciu Moroianu i-a conferit de asemenea culori şi contururi de mare fineţe, realizând astfel atmosfera de baladă, evocatoare, sensibilă, cu melodii simple şi (din nou) pline de farmec.

Reputatul pianist a cântat deopotrivă cu Christian Holenstein care, la corn francez, s-a străduit tempereze intensitatea în momentele de piano, apoi să rezolve pe cât posibil cu acurateţe avalanşa de sunete din final, pe ţesătura năvalnică a claviaturii permanent în nota romantică cerută de Adagio şi Allegro op. 70 de acelaşi Schumann. Cei doi s-au regăsit şi în amplul Trio op. 40 de Brahms, în compania violonistei Mioara Moroianu, Christian Holenstein având tendinţa de a acoperi demersul partenerilor, care au avut, din fericire, şi pagini fără contribuţia cornului francez, remarcându-se astfel tonul elegiac, introspectiv sau grav pe care l-au reliefat în secvenţa lentă, pentru ca finalul să aducă o adevărată dezlănţuire compactă, în sfârşit echilibrată ca intensitate a celor trei, stârnind entuziasmul general, insistenţa publicului determinându-i să reia ultima parte, spre deliciul nostru şi, probabil, al interpreţilor, în ciuda efortului deosebit pe care l-au făcut într-un program clasic-romantic pentru care merită toate mulţumirile şi felicitările… tuturor.