Orice nouă întâlnire cu Orchestra Română de Tineret constituie, pentru melomani, o tentaţie reală şi mai ales o garanţie că în acel concert vor asculta muzică bună într-o interpretare de referinţă, aşa încât sala Ateneului a fost din nou plină şi entuziastă, publicul fiind dornic să se bucure de calitatea excepţională a interpreţilor şi, de această dată, să urmărească programul prezentat apoi în Italia.

S-au abordat lucrări extrem de diverse ca factură şi stil, dar aş începe cu… sfârşitul, pentru că suita Tablouri dintr-o expoziţie de Musorgski-Ravel s-a ridicat la un nivel incredibil în plan expresiv, cu o încărcătură şi o "greutate" uneori masivă, alteori gravă, cu o plasticitate a imaginilor ce sugerau "personajele" sau locurile ce au inspirat partitura, cu o densitate ideatică şi o frumuseţe a sonorităţilor cum, sincer, nu am auzit nici la foarte mari orchestre. Şi nu este o afirmaţie "amabilă", ci raportată la versiuni fără relief şi parcă interminabile, "oferite" în seri cu mari pretenţii. Am fost, cu toţii, fascinaţi de maniera în care s-au construit şi au alternat planurile contastante, de strălucirea explozivă - dar nicio clipă supradimensionată ca "decibeli" - sau de fineţea unor contururi sensibile, jucăuşe sau cu o notă de tristeţe, de perfecţiunea cu care s-a derulat totul într-o curgere impresionantă, gradată şi permanent susţinută ca atmosferă şi tensiune, până şi celebra temă a Porţii Kievului fiind, de fiecare dată, altfel redată, păstrându-şi însă grandoarea. O asemenea abordare poate şi trebuie să fie gravată pe disc, pentru a rămâne ca etalon - rar am avut privilegiul de a mă lăsa cucerită şi impresionată astfel de lucrarea atât de mult cântată şi… atât de puţin înţeleasă de orchestre sau de dirijori. Iar Cristian Mandeal a realizat o creaţie uluitoare, ştiind să explice, să sugereze, să ceară ca fiecare detaliu să fie… aşa cum trebuie, pentru ca "întregul" să ne captiveze în asemenea măsură. De altfel, era vizibil că el însuşi se simte bine în acea desfăşurare amplă, oferindu-i posibilitatea să creeze infinite culori şi sensuri, la pupitrul unui ansamblu care îi răspunde cu promptitudine şi maturitate, cu bucuria de a "face muzică" în cel mai bun sens al cuvântului, omogenizându-se impecabil, relaţionându-se cu un firesc greu de "obţinut", fiecare instrumentist având însă şi o calitate (din nou) excepţională.

Cu aceeaşi eficienţă s-a lăsat modelată orchestra şi în Rapsodia I de Enescu, dirijorul surprinzând însă printr-o "recitire" a lucrării într-o "cheie" deconcertantă, lăsându-ne impresia că… nu mai seamănă cu ceea ştiam din sutele de audieri anterioare şi nici măcar cu variantele pe care chiar Mandeal le propusese la pupitrul aceleiaşi orchestre. Desigur, tinerii au convins astfel că au capacitatea de a trece de la o abordare la alta, dar cursivitatea a fost înlocuită de linii frânte, uneori colţuroase, intervenţiile solistice şi întreaga structură au propus "ceva" total diferit de relaxata şi exuberanta manieră bineştiută. Se prea poate ca maestrul să fi gândit redarea scriiturii pe coordonate (probabil) mai aproape de percepţia publicului italian şi foarte departe de simplitatea luminoasă a melodiilor cu tentă folclorică…

O lucrare mai puţin prezentă în repertoriul curent, dar pretenţioasă şi dificilă - Burlesca de Richard Strauss - a adus şi o altă lume în plan stilistic, dar şi surpriza foarte plăcută a colaborării cu pianista Oxana Corjos, etalând şi virtuozitate şi un tuşeu rotund şi structuri ritmice percutante şi fluenţă a discursului în momentele solistice ample şi o integrare logică şi riguroasă în relaţia cu ansamblul care, la rândul său, a încercat să se apropie de spiritul straussian, cu fraze generoase şi cu o ţesătură solicitantă. Iar "cutiuţa muzicală" oferită ca bis de către Oxana Corjos a avut un rafinament şi o delicateţe aparte, unanim apreciată şi, deci, aplaudată.

Vorbind despre bisuri, trebuie subliniat şi faptul că orchestra ne-a răsfăţat cu o captivantă pagină wagneriană şi apoi cu Hora staccato de Dinicu, aceasta aducând vârtejul ameţitor şi beţia de ritmuri şi culori de mare efect, aşa cum ne imaginam că ar fi trebuit să sune şi Rapsodia enesciană.

A fost încă o seară de vis pentru care Orchestra Română de Tineret şi maestrul Cristian Mandeal au meritat din plin ovaţiile nesfârşite de la final, anticipând, cu siguranţă, succesul pe care îl aşteptăm şi în Italia, unde miza este cu totul specială, fiind prima orchestră din ţară care evoluează la vestitul Auditorium Santa Cecilia din Roma, invitată totodată în renumitul Festival Ravello. După impactul extraordinar avut în Germania anul trecut, acum, în Peninsulă, va fi un nou pas important în afirmarea şi impunerea ORT printre cele mai bune ansambluri tinere din Europa… şi nu numai.