Arhivă : Cronici Înapoi
Un 'Don Giovanni' tânăr
În urmă cu câțiva ani am urmărit, la Opera din Iași, noua producție cu Don Giovanni de Mozart, în regia semnată de Beatrice Bleonț, devenită curând directorul teatrului liric, apoi am revăzut lucrarea în cadrul festivalului derulat, în 2012, la Cluj, pentru ca acum să revin în ambianța elegantă a Operei, asistând la o reprezentație cu dificila creație mozartiană, în care cota de interes era amplificată de debuturile programate în roluri de prim plan.
Astfel, baritonul canadian Jean-Kristof Bouton, angajat din această stagiune, a apărut pentru prima oară pe acea scenă în rolul titular, pe care însă îl abordase, anul trecut, în versiunea "studențească" prezentată la Opera Națională; apariția sa dezinvoltă, cu tentă voit sexy pentru a fi în "nota" personajului (evoluând, ca și la București, cu bustul gol, în câteva secvențe), glasul rotund și intențiile expresive demne de laudă i-au asigurat succesul în fața publicului care umplea sala. Surprinzător a fost însă faptul că, de această dată, a preferat să șoptească recitativele și "aparte"-urile, așa încât au fost scene întregi în care aproape nu s-a auzit, aspect ce a determinat și o diluare accentuată a densității muzicale și chiar scenice, cântând ariile în forță, mai puțin duetele.
De altfel, majoritatea soliștilor au abordat un asemenea mod de a rezolva numeroase pagini care au devenit șterse și cumva neinteresante și fără relief, remarcându-se și sonoritatea "în valuri", pornind fraza în forte, stingându-se rapid, revenind la intensitatea inițială, într-o tratare neinspirată, probabil solicitată de cineva anume, în special în cazul lui Don Giovanni și al lui Leporello. Culmea este că și bas-baritonul Octavian Dumitru s-a conformat unui asemenea "stil", deși încă de la premieră susținuse ofertantul personaj al valetului mult mai aproape de ceea ce a imaginat compozitorul, cu vervă, replici alerte și "punctări" pline de umor. "Discreția" excesivă s-a reliefat pregnant și în ansambluri, solistele cântând cu o intensitate adecvată momentului, în timp ce partenerii le secondau în sonuri palide, generând un dezechilibru nefiresc și, evident, nedorit.
Un alt debutant a fost tânărul tenor Alexandru Savin, a cărui voce lirică, sensibilă, îngrijit condusă, a rămas totuși prea stinsă pe parcursul întregului spectacol, Don Ottavio devenind astfel chiar mai timid și sângaci decât îl concep mai toți interpreții; desigur, un plus de experiență îi poate asigura, în timp, o evoluție demnă de atenție.
Dorința de a promova tinerii cu potențial și talent care în prezent activează în corul Operei, a determinat și distribuirea tenorului într-un rol solicitant, dar și apariția colegei sale, soprana Angelica Mecu-Solomon în Donna Elvira, personaj de care se tem chiar și artiste cu experiență îndelungată, scriitura fiind adesea infernală; respectând creionarea regizorală, atacând cu mult curaj și aplomb ariile și numeroasele duete sau ansambluri, etalând un glas la început ușor ciudat, care apoi a devenit mai sigur și mai aproape de cerințe, chiar dacă ușor agresiv (poate dorind să sublinieze temperamentul exploziv al soției înșelate și vindicative), rezistând tuturor capcanelor chiar primejdioase "ascunse" în special în arii, a demonstrat, la rându-i, că are date ce merită încurajate.
Pe de altă pare, soprana Cristina Grigoraș a fost cuceritoare în Zerlina, aducând și farmec și frumusețe a cântului și suplețe și vervă și… tot ce trebuie pentru o țărăncuță isteață, cochetă și veselă, în timp ce soprana Mihaela Grăjdeanu a fost, pentru mine, o surpriză deosebit de plăcută în Donna Anna, performanțele sale unanim apreciate în roluri de coloratură regăsindu-se acum într-o partitură destinată glasurilor mult mai pline, dar realizată cu rigoarea, știința și experiența sa deosebită, având în plus și o frazare rafinată și o reală cunoaștere stilistică și prestanță scenică și, ceea ce este esențial, o expresivitate perfect adecvată rolului.
Voci sonore, penetrante și bine conduse au avut și Iulian-Ioan Sandu (invitat de la Galați pentru rolul Masetto) și Dan Popescu, un impunător Comandor. Corul (pregătit de Manuel Giugula) s-a integrat firesc în derularea spectacolului, cu acuratețe și implicare în jocul de scenă complex și solicitant, formația instrumentală care, în tabloul final, cântă în castelul lui Don Giovanni, a fost impecabilă, iar s-a regăsit a evoluat în scurte intervenții, dar și în lascivele ipostaze feminine sau în timpul uverturii, sugerând și umbrele ce-l vor învălui pe Comandor sau pe cuceritorul erou central, introducând totodată publicul, ca într-un rezumat, în atmosfera celebrei "dramma giocoso" (coregrafia Edi Stancu).
La pupitru s-a aflat Gabriel Bebeșelea, un tânăr care se impune tot mai pregnant, convingând și de această dată că gestica sa precisă, rigoarea cu care coordonează relația fosă-scenă, sunt elemente ce se adaugă înțelegerii partiturii, cunoașterii stilistice, aspect remarcat încă de la debutul său în producția studențească amintită, în care mica orchestră a sunat excelent, iar acum, colaborând cu instrumentiștii ieșeni, a reușit, încă de la uvertură, momente de certă calitate, cu o paletă coloristică diversă, într-un discurs fluent și strălucitor. Așa încât, privit în ansamblu, Don Giovanni din acea seară a meritat să fie răsplătit cu aplauze prelungi, extrem de încurajatoare în special pentru tinerii în parte debutanți.