Greu de crezut, la sfârşit de aprilie, Opera din Iaşi a invitat publicul la cea de a şasea premieră a stagiunii, ritmul de lucru fiind, astfel, năucitor, atât pentru ansamblu, cât şi pentru tehnicieni şi pentru toţi cei implicaţi în "ridicarea" unei producţii, orchestra, corul şi chiar parte dintre solişti trecând rapid de la o scriitură la alta, schimbând stiluri şi maniere de cânt extrem de diverse, repetând, în paralel, şi pentru Indiile galante şi pentru Troienele, apoi pentru musicalul Sunetul muzicii şi opera Aida, în timp ce balerinii pregăteau şi D'ale carnavalului şi Giselle.

Dorind să onoreze "Anul Verdi" printr-o creaţie monumentală deopotrivă sub aspect muzical şi scenic, managerul Beatrice Rancea a optat pentru Aida, partitură readusă astfel în repertoriul teatrului după câţiva ani de absenţă, acum într-o nouă montare semnată de regizorul Andras Kurthy, invitat din Ungaria, cel pe care în trecuta stagiune l-am apreciat superlativ pentru cuceritoarea punere în scenă a Elixirului dragostei la Opera Maghiară din Cluj. De această dată, vizunea sa a rămas pe coordonate clasice, reducând la limită relaţiile între personaje, "scăpând", spre surprinderea mea, destule greşeli sau stângăcii în atitudini sau amplasament, pentru că, spre exemplu, Mesagerul intră calm, relaxat, deloc "epuizat" de lungul drum, adresându-se soldaţilor şi poporului, nicidecum Regelui, apoi, în "tabloul triumfal", acesta stă pe tron, dar fiica sa, Amneris, este plasată pe trepte, culmea, alături de… sclava Aida, ambele pierzându-se printre însoţitoare sau soldaţi; în scena următoare - "tabloul Nilului" - Amneris apare purtând rochia albastră din secvenţa precedentă, intră în templu pentru a se ruga, dar iese… într-o elegantă rochie neagră, rezultând că şi-a schimbat veşmântul… în templu, iar în tabloul final, un cadru îngust, închis de un perete (de piatră), reprezintă mormântul în care este condamnat Radames, surpriza fiind "glisarea" peretelui pentru a intra Aida, ca şi cum ar mai fi existat o încăpere adiacentă etc.etc. De ce copiii egiptenilor se joacă "în horă", de ce "prizonierii" eliberaţi rămân pe loc, de Aida nu se duce spre ei (deşi sunt din ţara sa natală), preferând să mângâie micii egipteni, de ce Amonasro are o perucă "fioroasă", dar poartă o elegantă mantie, neafectată de lupta crâncenă, de ce pe unele scuturi (diferenţiate ca desen probabil în funcţie de "detaşamente") apare un simbol ce trimite la… Woody? Sunt detalii care contează (şi… deconcertează publicul neavizat), dar care pot fi remediate uşor.

Pornind de la intenţia de a realiza o ambianţă monumentală, decorul (Laszlo Szekely) sugerează construcţii masive, posibil din marmură (deşi structurile - coloane, ziduri imense, scări - sunt din lemn), care se depărează sau se îmbină pentru a marca spaţiul în care se derulează acţiunea, de efect fiind, spre exemplu, deschiderea prin care este adus eşafodajul din "scena Consecraţiei", pe care se află parte dintre preoţi, dar şi Marea Preoteasă (soprana Ana-Maria Donose), aceasta cântând deci în scenă, nicidecum din culise, aşa cum se petrece în general; de altfel, şi în "tabloul Judecăţii", preoţii şi Radames evoluează în faţa publicului, aspect mai puţin uzitat, dar nu fără precedent. Mişcarea modulelor permite schimbarea rapidă a locaţiei, asigurând fluenţa acţiunii, interesantă fiind şi deplasarea către centrul scenei a cadrului-mormânt, ieşind parcă din zidul-monolit al posibilului templu. Reuşită a fost şi ambianţa actului III, pânza de fundal imaginând Nilul pe care pluteşte barca din care coboară fiica faraonului, totul guvernat de o imensă lună plină; nu ştiu însă de ce penumbra firească în noapte, lasă locul luminii puternice, deşi eroii ar fi trebuit să se ascundă în întuneric.

Costumele (schiţate de Zsuzsanna Kiss) sunt viu colorate, cu mult "aur" şi sclipiri din abundenţă, într-o gamă stilistică eterogenă, alăturând repere posibil din Egiptul antic, rochii de seară superbe (purtate însă de… sclava Aida!), albul robelor preoţilor, albastrul intens şi turcoaz pentru însoţitoarele lui Amneris, roşul intens al balerinelor care se mişcă graţios, simpatic, chiar dacă fără vreo legătură cu festivităţile din Triumfal, amintind (şi) de celebrii "şoricei" în "camera lui Amneris" (coregrafia Adrian Mureşan, de la Opera Maghiară din Cluj).

Sub aspect muzical, trebuie remarcat faptul că orchestra a sunat foarte bine, riguros, cu o paletă expresivă diversă şi bogată, dirijorul David Crescenzi reuşind şi o coordonare sigură între fosă şi scenă. Corul a cântat, de asemenea, cu rigoare şi acurateţe (maestru de cor Manuel Giugula), apelându-se şi la corul de copii "Juniorii Operei" (pregătit de Raluca Zaharia). Baletul a avut farmec în sine, numeroşii figuranţi s-au integrat cu aplomb în mulţimea soldaţilor ce ocupă scena în special în "triumfal", dar fără să o sufoce. Excelenţi au fost trompetiştii (cântând pe instrumente apropiate epocii), iar distribuţiile echilibrate şi de calitate. Deşi în cea de a doua seară se dorea ca toţi soliştii să fie "ai teatrului", probleme de sănătate au determinat solicitarea, în ultima clipă, a sopranei Carmen Gurban (care apăruse şi în prima seară), reeditând succesul în dificila partitură a Aidei, glasul său calitativ, condus impecabil, cu fineţe, nobleţe şi dramatism, oferind momente de mare frumuseţe în arii, duete sau terţete, înălţându-se strălucitor peste întreg ansamblul; şi tot de la Cluj a sosit mezzosoprana Liliana Ciucă, reluând, la rândul său, un personaj care, de-a lungul vremii, i-a adus multe elogii, întrupând o Amneris temperamentală, cochetă, dar şi umană în ardenţa trăirilor sale, vocea frumoasă şi egală în registre răspunzând convingător intenţiilor sale interpretative. Abordând în debut riscantul rol Radames, tenorul Cosmin Marcovici a apelat la experienţa sa îndelungată pentru a rezolva ţesătura ingrată, poate cu o anume precauţie, dar muzical şi cu implicare în creionarea eroului, baritonul Oleg Ionese (de la Chişinău) având un glas tunător, potrivit unui războinic tratat totuşi ca un primitiv, Daniel Mateianu fiind un impunător Rege, constituind surprize deosebit de plăcute şi basul Dan Popescu în Ramfis (cu prestanţa şi glasul amplu cerute de rol) şi tenorul Andrei Apreotesei, pentru prima oară în episodicul Mesager (etalând însă o voce sigură, robustă, cu un potenţial demn de un real interes).

Un spectacol eclectic dar unitar (şi nu e un paradox), propunând mult fast şi "greutate", realizat într-un timp record, cu un efort adesea epuizant, ceea ce nu se dezvăluie însă celor din sală, care la final au ovaţionat minute în şir, semn că s-a împlinit exact ce s-a dorit, pentru că Aida este o partitură îndrăgită de melomani, atractivă deopotrivă pentru cei ce intră poate pentru prima oară în sala de operă, pentru că ansamblul sună dens şi bine pus la punct, pentru că, după cum menţionam, există şi o distribuţie "a casei" (aspect remarcabil în sine), care a lucrat sub îndrumarea renumitei soprane Marina Krilovici, invitată special la Iaşi, pentru că decorurile grele (şi la propriu şi la figurat) şi costumele multicolore (ce pot concura adesea creaţiile unor designeri la modă) atrag privirea, având deci toate ingredientele unei producţii care, cu siguranţă, va face serie lungă.