Dortmund - 20, 21 februarie

La Operă, repetiţii generale cu Nunta lui Figaro de W.A.Mozart, a noua dintre cele cincisprezece premiere de operă, operetă şi balet programate în stagiune. Dintre protagonişti, singuri pe roluri sunt doar interpreţii cuplului Contele - Contesa Almaviva, pentru celelalte personaje principale fiind asigurate două distribuţii. Soliştii, majoritatea tineri cu voci bune, dau senzaţia că ştiu perfect ce au de făcut, chiar dacă nu reuşesc toţi, tot timpul. În distribuţia de premieră am regăsit-o cu plăcere pe foarte tânăra mezzosoprană română Ileana Mateescu. Fostă elevă a Mariei Slătinaru, perfecţionată la Mozarteum - Salzburg, ea îl întruchipează aici pe Cherubino cu optimă orientare vocală şi irezistibil farmec actoricesc.

Sub bagheta dirijorului Jac van Steen progresul de la o repetiţie la cealaltă apare impresionant, mai ales sub aspectul coordonării între fosă şi scenă. Orchestra Filarmonică din Dortmund - având pe lângă spectacolele de la Operă şi stagiune simfonică permanentă - este asemenea unui mecanism bine alcătuit şi întreţinut care, condus corespunzător, dă randamentul aşteptat.

Captivantă este însă montarea, o coproducţie cu Teatrul de Stat din Nürnberg. Concepţia regizoarei Mariame Clément, modernă în cel mai bun înţeles al noţiunii, este realizată ingenios, cu mijloace minimaliste. Costumele şi mobilierul atestă păstrarea epocii, dar pentru succesiunea cinematografică a cadrelor, reliefarea personajelor, relaţionarea acestora, sunt găsite soluţii neconvenţionale. Scena reprezintă reşedinţa Contelui Almaviva, cu toate odăile şi acareturile ei. Nu există pereţi decât în actul al II-lea, pentru că acesta se desfăşoară integral în camera Contesei. În rest, câte un element semnificativ de mobilier sugerează locaţiile şi prezintă personajele concomitent, în mediul şi cu statutul fiecăruia. Bunăoară la deschiderea cortinei, un pat indică dormitorul Contesei unde aceasta (inexistentă de fapt în partitura primului act) primeşte vizita doctorului Bartolo care o consultă şi-i scrie o reţetă; un pian reprezintă "salonul de muzică" iar Don Basilio se află, desigur, în faţa clapelor; un bufet, o masă de bucătărie, o frânghie de întins rufe, marchează zona servitorilor. Pretutindeni e cineva, se întâmplă ceva; animaţie tăcută de siluete negre pe un fundal luminos, ca-n gravurile din vremea lui Mozart. Totul se repoziţionează permanent, ca-ntr-un dans de umbre şi lumini, pentru ca în prim-plan să ajungă protagoniştii momentului. Siluetele lor prind atunci relief şi culoare, prind glas. Ideea aceasta e păstrată până la sfârşit dar puţinele elemente scenografice fie dispar, fie se simplifică pe parcurs, stimulând fantezia privitorului. Acţiunea se desfăşoară fluent, plină de naturaleţe şi de haz, cele patru acte fiind unite două câte două.

Va fi o premieră pe cinste.

22 februarie

Tot la Dortmund am urmărit Der Traum der roten Kammer - Visul camerei roşii, un spectacol de balet pe muzică aleasă din creaţia compozitorului britanic contemporan Michael Nyman; o muzică modulară, repetitivă, minimalistă, preponderent camerală - cu interesante solo-uri instrumentale de vioară, flaut, pian - dar având şi câteva culminaţii sonore in tutti, de real efect. La pupitru s-a aflat dirijorul japonez Motonori Kobayashi - dirijor permanent la Opera din Dortmund - iar în principalul rol feminin a apărut balerina română Monica Fotescu, parcă mai suplă şi mai graţioasă ca oricând. Ea este de 10 ani prim-balerină a acestei companii, dar în ultimul timp s-a afirmat şi pentru coregrafiile pe care le realizează atât aici, cât şi-n România. Scenariul pentru baletul Visul camerei roşii, conceput de Christian Baier, se bazează pe tradiţia culturală şi istoria Chinei, din vremea împăraţilor până în zilele noastre. Frumuseţea costumelor, sugestivitatea decorurilor cărora li s-au adăugat, în momente-cheie, câteva proiecţii foarte adecvate, au sporit impactul muzicii şi al dansului asupra spectatorilor, aducând de fapt şi "culoarea locală" pe care nici scriitura componistică, nici coregrafia nu au evidenţiat-o. Aceasta din urmă poartă semnătura coregrafului chinez Xin Peng Wang, cel aflat de aproape un deceniu în fruntea trupei. Sub conducerea sa, Baletul din Dortmund şi-a câştigat o poziţie privilegiată, o autonomie managerială faţă de celelalte compartimente ale Teatrului, devenind în scurt timp şi cel mai apreciat de public. Spectacolele de balet au loc cu casa închisă, biletele epuizându-se cu luni de zile înainte.

Şi la Visul camerei roşii sala a fost arhiplină.