Soprana Elena Moşuc a fost reinvitată la Scala din Milano, a treia oară în ultimii cinci ani, de data aceasta pentru rolul titular din opera Luisa Miller de Verdi, opus rar reprezentat din cauza dificultăţilor de interpretare vocală, care impun distribuiri de înaltă clasă.

Pentru Elena Moşuc, soprană de coloratură cu ample capabilităţi lirice şi lirico-spinte, maestră în arta belcantistă, rolul Luisa - a cărui partitură încheie parcursul anilor verdieni de tinereţe - este ca o mănuşă, în condiţiile în care vocalitatea scriiturii de soprană de mare complexitate îi oferă posibilităţi nelimitate de exprimare. Cu strălucire au sunat aria şi cabaletta Luisei din primul act, cu pasiune şi incisivitate au sunat cele din actul secund, acutele strălucitoare având pandantul de încărcătură dramatică în sunetele grave, în cele centrale, bogat articulate. Cu puţin înainte, în finalul concertant al primului act, vocea sopranei dominase ansamblurile. Pentru Elena Moşuc, cantilenele sunt prilejuri pentru o expoziţie de linii melodice moi şi fluide, plămădite în nuanţele extreme, emoţionante şi înduioşătoare. Regina pianissimelor rafinate până la limita audibilului, artista nu pierde nici un prilej pentru a le etala în contextul expresivităţii redării textului, alăturate cântului mezza-voce, a filajelor şi modelărilor continue. Ca actriţă, Elena Moşuc s-a dovedit o dată în plus impresionantă, cu joc de scenă la maxim voltaj, la maximă intensitate.

…Şi alţi cântăreţi

Marcelo Alvarez a fost un Rodolfo expansiv, din păcate numai un act. O uşoară răguşeală, apărută pe o frază înaltă, a constituit semnalul de alarmă pentru tenor, care a găsit de cuviinţă să nu-şi forţeze în continuare glasul. A fost înlocuit de Piero Pretti, o plăcută surpriză. Capabilităţile liric spinte ale vocii sale au fost foarte potrivite ţesăturii rolului şi italianul a cântat cu elan şi strălucire. Şi dacă i-a lipsit ceva, în afara luxului timbral al lui Alvarez, a fost tocmai dăruirea pasională a argentinianului.

În rolul Miller, septuagenarul Leo Nucci, o glorie a Italiei lirice, unul din marii baritoni verdieni ai tuturor timpurilor, care simte fraza şi accentul picurat în portative, care-şi menţine proiecţia şi autoritatea cântului, a acutelor, şi care derulează desenul melodic cu o fluenţă ce se motivează numai printr-o tehnică suverană, susţinută de o respiraţie perfectă.

Mezzosoprana Daniela Barcellona a fost Ducesa Federica şi a cântat cu sunet penetrant şi frazare impecabilă. Două glasuri somptuoase de başi au fost bine distribuite în rolul Contelui Walter, cu timbru cald şi catifelat - Vitali Kovaliov, şi al perfidului Wurm, o voce neagră şi severă - Kwangchul Youn.

Despre dirijor şi montare

La pupitru, turbulentul Gianandrea Noseda a valorificat cu temperament, dar şi delicat, diafan, marile potenţe ale Orchestrei Teatrului Scala şi spectacolul a curs într-o dinamică plină de coerenţă. Montarea lui Mario Martone este absolut modernă. Acţiunea poate să se desfăşoare chiar în zilele noastre, costumele Ursulei Patzak au dovedit-o cu prisosinţă. Frizând esenţializarea, marele merit al regiei este că a permis desfăşurarea fără oprelişti a unui spectacol excepţional pregătit muzical, distribuit cu glasuri importante şi cântat memorabil, aşa cum îi stă bine unui teatru de nivelul Scalei din Milano, deseori nedreptăţit prin critici care-i contestă calitatea.