Acest festival este cel mai important din Germania dedicat memoriei lui Robert Schumann - există alte două de mai mică importanţă la Zwickau şi Bonn. Robert Schumann şi-a petrecut la Dusseldorf ultimii ani activi ai carierei sale muzicale. Din 1850 a fost directorul muzical al orchestrei din Dusseldorf. Semnele bolii psihice care în cele din urmă aveau să ducă la moartea prematură a lui Schumann au apărut la Dusseldorf, atunci când, în 1854, a încercat pentru prima oară să se sinucidă, aruncându-se în Rin.

Povestea mai întunecată a ultimilor ani din viaţa lui Robert Schumann nu are însă nimic de a face cu activitatea muzicală strălucitoare ce se desfăşoară în zilele noastre la Dusseldorf, iar festivalul Schumann este una dintre poveştile de succes ce compun acest tablou mai larg.

Festivalul Schumann de la Dusseldorf a debutat în 1981 şi de atunci se desfăşoară odată la 2 ani. Cred că sarcina organizatorilor, iar anul acesta intendant a fost Michael Becker, cel care conduce şi Tonhalle din Dusseldorf, nu este una uşoară. Pentru că în general, viaţa muzicală din Dusseldorf se desfăşoară şi în timpul stagiunii la cote foarte înalte şi cu foarte multe evenimente. Ca să vă faceţi o idee, în stagiunea 2011-2012 de la Tonhalle - principala sală de concerte din Dusseldorf - a apărut şi numele lui Lang Lang.

Aşa că pentru festivalul Schumann a trebuit să se găsească alte modalităţi decât renumele interpreţilor pentru a atrage publicul în sala de concerte. Romantiesiere dich - fiţi romantici - a fost deviza de anul acesta a festivalului, fiţi romantici într-un stil contemporan - aş adăuga eu. Muzica lui Robert Schumann, dar şi muzica pe care, poate, ar fi scris-o Schumann dacă ar fi trăit în timpurile noastre au fost capete de afiş. Concerte clasice, dar şi mai puţin clasice incluzând, de exemplu, seri de jazz cu surorile Labeque, muzică contemporană cu pianistul Hauschka sau a little nightmare music cu Ingudesman & Joo.

Concertul de deschidere din 24 mai a construit, inteligent, pe gustul tuturor categoriilor de public. O deschidere transatlantică, aşa cum au numit-o organizatorii, cu muzică de Schumann şi compozitori americani, interpretată de cvartetul american de coarde Emerson şi pianistul Tsimon Barto, apoi de Camerata Salzburg dirijată de Ariel Zuckermann, cu percuţionistul Martin Grubinger solist. O seară extraordinară în care dincolo de posibilitatea de a asculta un cvartet cu 10 premii Grammy, am putut să-l admir live pe extraordinarul Martin Grubinger, pe care-l ştiam de pe discurile sale, un tânăr de 29 ani pe care-i va împlini chiar mâine care dovedeşte că instrumentele de percuţie pot fi, fără dubiu, vedete într-un concert de muzică clasică.

Nu aceeaşi impresie favorabilă mi-a lăsat a doua seară a festivalului - cea în care pianistul american Tsimon Barto a susţinut un recital la Sala Robert Schumann a Muzeului de artă din Dusseldorf. Cunoscut ca un excentric culturist cu vaste preocupări intelectuale - cunoaşte, de exemplu, 6 limbi, printre ele greaca şi latina veche - Tsimon Barto era cunoscut în anii 80 ca unul dintre cei mai importanţi pianişti generaţiei sale. Acum însă, Haydn, Brahms sau Liszt sună la fel în interpretarea lui Tsimon Barto - adică fără o pulsaţie ritmică stabilă, cu fragmentele în piano cântate rar şi cele în forte, foarte repede. O încercare de abordare intelectuală care însă nu rezistă şi în cele din urmă, este foarte plicticoasă.

Călătoria mea la Dusseldorf a fost o experienţă fascinantă pe care vă voi împărtăşi şi pe parcursul zilelor viitoare. Jurnalul călătoriei mele - într-o serie de reportaje difuzate începând de mâine la Drivetime - emisiunea difuzată între orele 17.30 şi 19.00