Evenimentul de la debutul anului 2012 la Opera de Stat din Viena a fost fără îndoială premiera operei Ascensiunea şi declinul oraşului Mahagony de Kurt Weill şi Bertolt Brecht (24 ianuarie). Este prima reprezentaţie a lucrării în Teatrul de pe Ring, deşi de la premiera absolută (1930) s-au scurs mai bine de opt decenii.

Reacţii negative culese de regie

Regia a aparţinut francezului Jérôme Deschamps, conducerea muzicală fiind încredinţată experimentatului Ingo Metzmacher. În rolurile principale feminine au jucat Angelika Kirchschlager şi Elisabeth Kulman, rolurile masculine importante le-au deţinut Tomasz Konieczny şi Christopher Ventris. Din distribuţie au făcut parte şi Ileana Tonca, Ildiko Raimondi şi Valentina Naforniţă. În general, prestaţia cântăreţilor a fost răsplătită cu aplauze generoase, în timp ce regia a cules reacţiile negative ale unei părţi a publicului. Costumele (Vanessa Sannino) şi scenografia (Olivia Fercioni) au mizat în general pe abstracţiune, pe bizar şi ironie, subliniind latura grotescă, totodată îmbibată de tristeţe, a poveştii construite de Weill şi Brecht.

Opera lui Weil - o critică moralizatoare a capitalismului

În oraşul Mahagony - aflat undeva în America anilor 1920 - totul se cumpără şi se vinde, cine nu are cu ce plăti, nu supravieţuieşte. Bântuită de un uragan, urbea supravieţuieşte urgiei, dar sucombă ca urmare a exceselor şi lăcomiei locuitorilor ei, precum şi a legilor iraţionale. Nu dreptatea, ci banul domneşte în oraşul devenit simbol al capitalismului exacerbat.

S-a spus în prezentarea operei lui Kurt Weill că ea redă o parabolă actuală, o critică moralizatoare a capitalismului, a inegalităţii sociale accentuate în timp de criză, cum este şi criza pe care o trăim astăzi - financiară, globală. Probabil că mulţi spectatori au "citit" în subtext numeroase aluzii la excesele lumii de azi şi au recunoscut în jocul actorilor comportamente tipice societăţii de consum: îmbuibare, lipsa de măsură, de pudoare, de repere.

... un alt scenariu simplist de film apocaliptic

În final, ceea ce rămâne din oraşul Mahagony este o ruină, un tablou funebru, dar straniu, pestriţ şi strâmb. Muzicaliceşte, partitura amestecă ecouri din cabaret, music-hall, jazz şi operă - evitând maniera de interpretare operistică "belcanto". Episoadele se înşiruie cu repeziciune, fără pregătiri sau treceri. Mixtura de arie şi song este mânuită cu sensibilitate dramatică de Weill. Cu toate acestea, naraţiunea nu iese dintr-un anumit schematism, situaţiile şi personajele sunt prea puţin nuanţate, graniţa dintre bine şi rău, alb şi negru, este prea îngroşată şi evident moralizatoare. Cu toată montura sofisticată şi flairul interbelic care o înconjoară, povestea se aseamănă, în esenţă, cu scenariile simpliste ale filmelor apocaliptice care invadează în masă ecranele, mari şi mici, în ultimii ani.