Într-un spectacol de operă pot fi investite enorme sume de bani. Unii dintre comentatori au motivat presupusul declin al genului tocmai prin costurile extrem de ridicate pe care le presupune. Costuri mari, e adevărat, dar dacă spectacolul este bine făcut el rezistă decenii şi se impune ca o marcă de calitate absolută pentru teatrul care nu a ezitat să investească. Cazul Aidei de la MET este spectaculos - cu premiera în 1988, deci cu o existenţă triumfală de 25 de ani şi cu perspective de viaţă lungă şi pentru anii viitori, această montare uimeşte şi încântă de fiecare dată. Iar dacă ai şansa să o revezi, ştii ce urmează şi adaugi bucuriei şi perioada de aşteptare emoţionată.

O punere în scenă impresionantă

Producţia este semnată Sonja Frisell, una dintre regizoarele preferate de marele Jean-Pierre Ponnelle, a cărei reuşită a fost internaţional recunoscută şi recompensată de un premiu Emmy în anul 1990. Echipa de realizatori se completează cu Gianni Quaranta, Dada Saligeri, Gil Wechsler cei care, conform dorinţei regizoarei, au realizat decorurile, costumele, luminile. Sunt folosite sute de figuranţi care umplu scena decorată somptuos cu statui din care se văd doar părţile inferioare ale picioarelor şi pe ale căror dimensiuni uriaşe le poţi doar bănui, cu temple la care urcă zeci de trepte în zig-zag, cu spaţii largi prin care defilează armatele victorioase. Pe scenă sunt aduşi nu mai puţin de patru cai. În cadrul transmisiunii în direct mai multe camere asigură perspective fabuloase din unghiuri diverse, dând şi mai mult volum scenei. Costumele sunt splendide, cu mult aur şi mult albastru care se regăsc şi în machiaje, accesoriile superbe - ornamentele de păr, costumele faraonului şi cele ale Marelui preot, tiara opulentă cu viperă pe care Amneris o poartă în scena Triumfalului. Interesant şi de apreciat la justă valoare în reuşita montării este faptul că niciodată, nicio clipă spectatorul nu are sentimentului ridicolului sau al imposturii unor decoruri ştiute de mucava şi a unor bijuterii cert din sticlă colorată. Totul, absolut totul este gândit şi făcut cu un profesionalism şi un bun gust absolute, astfel încât fiecare detaliu îşi are justificat locul şi rolul.

Despre istoria "Aidei"

Aida este una dintre capodoperele târzii pe care Verdi le-a scris după o perioadă în care inspiraţia lui prodigioasă părea a fi secat. După succesul lui Don Carlos la Paris (1867), genialul muzician s-a retras la moşia lui din Sant'Agata refuzând orice nou libret propus. Dar tăcerea nu a durat mult şi, în anul 1871, chiar în ajunul Crăciunului, Aida vede luminile rampei la Opera din Cairo, rămânând pentru totdeauna unul dintre cele mai îndrăgite titluri ale repertoriului liric internaţional. Povestea tragică oferă muzicii un puternic suport dramatic pe care compozitorul îl foloseşte din plin, cu măiestria de care a făcut întotdeauna dovadă. Partitura Aidei este o tapiţerie de leit-motive - experienţa germanului Richard Wagner nu i-a rămas străină italianului Giuseppe Verdi - în care se împletesc cu echivalenţe sonore pe măsură dragostea, pasiunea, sentimentul datoriei, disperarea, gelozia, dorinţa de răzbunare, regretul tardiv, resemnarea, sacrificiul suprem…Într-adevăr, partitura operei rămâne cu statut de unicat în istoria universală a teatrului liric atât prin reuşita muzicală, cât şi prin disponibilităţile multiple şi generoase de a fi transformată în spectacol de teatru muzical.

15 decembrie 2012 la MET - orchestra şi dirijorul

La pupitrul minunatei orchestre de la MET s-a aflat în seara zilei de 15 decembrie maestrul Fabio Luisi despre care, în urmă cu o săptămână, scriam că nu m-a impresionat prea tare în spectacolul de Bal mascat, dar recunoşteam că surpriza versiunii regizorale s-ar fi putut să îmi fi… astupat urechile. A fost aşa, nu a fost aşa… cert este că în această Aida - pe care o cunoşteam ca spectacol din anul 2009 şi pe care am revăzut-o cu bucurie - de la prima la ultima notă, Fabio Luisi şi orchestra sa nu mi-au îngăduit să îi ignor. Dimpotrivă, m-am surprins de nenumărate ori apreciind intervenţiile pline de lirism sau de dramatism - după caz - ale orchestrei, mâna fermă care a condus instrumentiştii în fraze delicate sau agresive cerându-le, mai presus de orice, implicare, culoare şi expresie. Minunaţi orchestra şi dirijorului ei în acest spectacol de mijloc de decembrie 2012! O Aida şi un Verdi în toată splendoarea şi complexitatea lor.

Soliştii din rolurile principale

Distribuţiile de la MET alătură de fiecare dată nume mari ale momentului ceea ce presupune, din nou, costuri uneori exorbitante. Este vorba de artişti consacraţi de ani buni sau de debutanţi care şi-au dovedit deja valoarea pe alte scene europene sau americane. Trei dintre cele patru nume de interpreţi aleşi pentru rolurile principale s-au dovedit pariuri câştigătoare. Debut la MET într-unul dintre cele mai dificile roluri de soprană dramatică, Liudmyla Monastyrska din Ucraina a fost la cei 37 de ani ai săi o relevaţie intuită, aşteptată şi confirmată. O voce tânără, proaspătă, capabilă să umple fără efort sala de 4000 de locuri, strălucind sigur şi uşor peste corul şi orchestra reunite, prezenţă discretă şi plăcută - sunt sigură că rafinamentul va fi un plus ce-i va completa atât vocal, cât şi scenic personajul în stagiunile viitoare. Nuanţele sumbre - emoţie sau intenţie! - au colorat şi intensificat dramatismul şi tragedia vieţii de sclavă în timp ce acutele strălucitoare şi frazele avântate au susţinut şi transmis minunat bucuria femeii care iubeşte şi este iubită. În Amneris, rusoaica Olga Borodina aflată deja de mulţi ani în vârf de carieră, ne convinge din nou că este un muzician experimentat şi rafinat. Duetul Aida-Amneris din actul doi al operei a fost unul dintre cele mai frumoase momente ale spectacolului. Georgianul George Gagnidze, aflat şi el în cei mai buni ani ai carierei sale, a reuşit vocal şi scenic un Amonasro sălbatic, plin de forţă cu o voce tunătoare copleşitoare. Un alt moment excepţional al spectacolului a fost duetul tată-fiică din actul al treilea. Cel de al patrulea nume mare al distribuţiei a fost Roberto Alagna. Tenorul în vârstă de 50 de ani cu o extraordinară carieră internaţională pare a păşi acum pe versantul coborâtor. Şi nu mă refer doar la problemele cu acutele ci, mai trist, la lipsa de omogenitate în cânt, la alternarea sunetelor frumoase cu altele mai puţin frumoase în aceeaşi linie melodică, la problemele cu respiraţia şi la prezenţa scenică de o dezinvoltură uşor forţată. Sigur, Radames este un rol pe care îndrăgitul tenor l-a cântat de zeci de ori pe cele mai mari scene ale lumii cu succese răsunătoare. Este un rol extrem de dificil. Tenori consacraţi spun că o interpretare calitativ egală de la început la sfârşit este puţin probabilă şi că alternativele ar fi sacrificarea primei arii pentru ca apoi, rolul să fie dus frumos şi consistent până la final sau epuizarea majorităţii resurselor în neîndurătoarea Celeste Aida şi apoi sucombarea vocală mai devreme sau mai târziu, pe parcursul spectacolului. Roberto Alagna a sacrificat acutul din Celeste Aida, dar asta nu l-a ajutat să ducă în forţă rolul până la capăt. A avut şi momente bune dar… din păcate cele mai puţin bune ne-au lăsat un gust amar.

…Şi din rolurile secundare

Am mai găsit un aspect interesant şi demn de comentat în acest spectacol: chiar dacă au acceptat costurile ridicate ale unei superproducţii ce trebuie întreţinută şi a unor artişti consideraţi de primă mărime, organizatorii de spectacole de la MET nu au mai vrut să investească şi în… personajele secundare astfel încât Štefan Kocán (Ramfis), Miklós Sebestyén (Regele) şi solul (al cărui nume nu îl ştiu) s-au luptat din greu cu rolurile de mai mică întindere dar totuşi, importante, care le-au depăşit posibilităţile vocale.

Nu pot încheia fără aprecieri numai în superlative pentru corul şi baletul de la MET căci Aida este un spectacol al mulţimilor, paginile corale sunt numeroase şi consistente, numerele de balet puţine, dar spectaculoase. Şi afirm din nou că o astfel de superproducţie exorbitant de scumpă - nu se poate altfel! - rămâne pentru teatru una dintre reuşitele absolute, fără de moarte, care, în timp, se transformă cu siguranţă în legendă.