Pentru mine, meritele succesului fulminant de care s-a bucurat spectacolul Otello de Giuseppe Verdi în transmisie directă Live in HD de la Metropolitan Opera House din New York, sâmbătă 28 octombrie 2012, se împart în mod egal între dirijorul american de origine rusă Semyon Bychkov, soprana americană Renée Fleming (Desdemona) şi bas-baritonul german Falk Struckmann (Iago). Desigur, am apreciat şi montarea monumentală, costumele somptuoase (Peter J. Hall) şi regia discretă (producător Elijah Moshinsky) în care muzica lui Verdi a fost lăsată să se desfăşoare liber şi nestânjenit în toată splendoarea ei; dar o orchestră ca cea condusă de Semyon Bychkov, o Desdemonă sensibilă şi rafinată, superbă atât în cânt, cât şi în jocul actoricesc ca cea reuşită de minunata Renée Fleming şi un Iago - geniu al răului cu o forţă distrugătoare compleşitoare ca cel al lui Falk Struckmann mie, cel puţin, nu mi-a mai fost dat să aud şi să văd până acum.

Dirijorul Semyon Bychkov

…nu m-a lăsat nicio clipă să uit că, în fiecare moment al acţiunii, instrumentele au şi ele ceva de spus. Sub bagheta sa am auzit parcă o altă orchestră decât cea cu care m-am obişnuit. Ştiam că instrumentiştii de la MET sunt foarte buni, dar acum parcă i-am redescoperit în performanţe uluitoare. De la fluidul gros şi asurzitor al furtunii de la începutul operei şi până la scenele de dragoste discrete, dar cu încărcătură afectivă explozivă sau cele de suferinţă de o intensitate maximă, orchestra în ansamblul ei sau soliştii - mai ales suflătorii - au fost mereu acolo, în centrul acţiunii, în centrul dramei la a cărei susţinere şi desfăşurare au participat substanţial. M-am convins încă o dată - dacă mai era nevoie! - că o orchestră, oricât de bună ar fi ea, îşi depăşeşte constant standardele artistice atunci când la pupitru se află un dirijor de calibrul lui Semyon Bychkov cu un "ceva" în plus - să spun charismă şi să adaug, talent, ştiinţă, implicare, viziune…?! După spectacol, voci de cunoscători clamau că numai sub bagheta lui James Levine orchestra de la MET a mai sunat atât de bine.

Soprana Renée Fleming

…pare a fi în acest moment diva en titre a MET-ului, inegalabilă în partiturile lui Richard Strauss şi cu totul deosebită în orice alt rol ar aborda şi asta într-un repertoriu uriaş de la clasic la modern. Debutul său la MET a avut loc în 1994 chiar cu rolul Desdemona din capodopera verdiană. Sunt sigură că după cei 17 ani care au trecut, versiunea sa interpretativă şi atitudinea faţă de partitură şi personaj nu mai sunt aceleaşi, dar Desdemona cântată şi jucată de Renée Fleming în această toamnă a anului 2012 are incontestabil statut de model. Vocea este mânuită cu o inteligenţă rară, capcanele vârstei depăşite suveran cu ştiinţă şi siguranţă. Soprana dă sens şi culoare fiecărui cuvânt, rolul se construieşte din detalii şi ajunge în final la un colos de nuanţe, culori şi expresii - partitura este extrem de generoasă în acest sens. De o frumuseţe nobilă, Renée Fleming îşi trăieşte intens şi convingător personajul care se transformă veridic sub ochii noştri, parcurgând drumul de la suprema fericire la cea mai adâncă deznădejde. Analiza atentă a felului în care Renée Fleming a realizat vocal şi actoricesc acest rol poate şi trebuie să fie temă de studiu pentru toate sopranele care, în viitor, vor dori să dea viaţă pe scenă Desdemonei lui Verdi.

Baritonul Falk Struckmann

Nu ezit să afirm aceeaşi convingere şi referitor la evoluţia cântăreţului german Falk Struckmann în complexul personaj al lui Iago. Cunoscut şi apreciat ca una dintre cele mai bune voci ale momentului, mai ales în repertoriul wagnerian, Falk Struckmann a demonstrat că se simte bine într-un repertoriu mult mai complex. La MET a debutat în Wozzeck de Alban Berg sub bagheta lui James Levine. Iar în spectacolul pe care îl comentăm, rolul Iago i s-a potrivit ca o… mănuşă. Camerele de luat vederi ne-au dat şansa să îl urmărim îndeaproape de la primele acorduri ale operei, când prezenţa sa era încă pierdută în mulţime şi am putut remarca cum cântăreţul şi-a intrat în rol şi a rămas în el, de la primul la ultimul sunet al partiturii. Mobil scenic, elegant, cu o mimică expresivă în continuă mişcare, Falk Struckmann muşcă din rol atunci când acesta o cere - unul dintre momentele de vârf ale spectacolului a fost marea sa arie din actul secund! - sau mângâie cu vocea, gestul şi privirea atunci când vrea să înşele. Nimic fals în acest Iago atât de fals în esenţa lui! L-am crezut şi l-am admirat supuşi fiind de fascinaţia copleşitoare a răului. Visez la un Scarpia în interpretarea lui Falk Struckmann!

Tenorul Johan Botha

De ce nu îl alătur pe tenorul Johan Botha acestui trio de excepţie? Vocea lui a sunat minunat, timbrul metalic o defineşte, la fel forţa şi uşurinţa într-un acut emis cu consistenţă şi strălucire. Dacă aş fi închis ochii şi aş fi ascultat acest Otello într-o versiune presupus concertantă aş fi fost mulţumită pe deplin. Pe scenă însă, prezenţa statică, implicarea în acţiune cel mai adesea doar printr-o mimică vizibil "făcută" şi nu trăită, relaţionarea doar de suprafaţă cu partenerii de joc nu mi-au fost de ajuns.

Publicul

Impresionantă în transmisia directă de la MET la care am asistat sâmbătă, 28 octombrie 2012, a fost reacţia publicului. Rar am mai văzut/ perceput o sală atât de entuziastă care izbucneşte în urale la sfârşitul unei scene, al unui duet sau al unei arii. O sală nestăpânită în a-şi arăta satisfacţia şi dorinţa de a mulţumi interpreţilor. 4000 de perechi de palme au aplaudat frenetic. Sunt sigură că, dacă ar fi fost posibil, încă 250.000 de perechi de palme aparţinând celor care au urmărit această transmisie în direct preluată în întreaga lume li s-ar fi alăturat.