O scurtă istorie…

Un spectacol la Metropolitan Opera House din New York rămâne, pentru mulţi melomani, cel mai adesea un vis neîmplinit. Motivele sunt numeroase şi diverse. De aceea, o lume întreagă a tresărit plină de bucurie şi speranţă la vestea că MET-ul devine accesibil practic tuturor celor interesati, prin transmisii directe în timp real - la început prin radio pentru ca, din 1977, fantasticele spectacole de la MET să poată fi urmărite şi pe micile ecrane ale televizoarelor. Din 2006 spectacolele au început să fie preluate - radio şi tv - prin satelit. De asemenea, în acelaşi an au fost inaugurate transmisiile live high-definition video care au fost prezentate în cinematografe din întreaga lume. Astăzi cca. 1700 de săli de cinematograf şi de teatru din 54 de ţări preiau aceste transmisii. De patru ani şi România, prin sala de la Liberty Center-The Light Cinema se numără printre ele.

Celebra Metropolitan Opera House (MET), situată în Lincoln Square din Manhattan-ul new-yorkez, şi-a deschis porţile în anul 1966 continuând tradiţia de teatru liric consolidată de o altă scenă situată tot pe Broadway, dar pe strada 39. Teatrul are 4000 de locuri. Repertoriul este de cca. 27/28 de titluri într-o stagiune care durează din septembrie până în mai. Informaţii oficiale spun că bugetul sezonului trecut (2011- 2012) a fost de 325 de milioane de dolari dintre care 182 de milioane (43%) provin din donaţii private. Pe scena de la MET au cântat, cântă şi vor cânta cele mai mari voci ale teatrului liric. Pentru orice artist - cântăreţ, balerin, dirijor, regizor, scenograf, coregraf... - o invitaţie la MET echivalează cu suprema afirmare şi recunoaştere internaţională.

In actualitate…

Stagiunea 2012 - 2013 are în plan 209 spectacole cu 28 de titluri. Vom putea urmări şi la Bucureşti 12 dintre ele. Orele sunt de matineu - ora locală 12.55 - căci numai astfel pot fi rezolvate cât de cât convenabil dificilele probleme de fus orar. Printre lucrări, capodopere consacrate - Aida, Rigoletto, Bal mascat, Parsifal... -  dar şi rarităţi - Troienii de Berlioz - sau partituri aparţinând epocii moderne - Furtuna de Thomas Adès, cu premiera absolută în anul 2004.

Sezonul The MET: Live in HD 2012 - 2013 a fost inaugurat în seara zilei de sâmbătă, 13 octombrie cu Elixirul dragostei de Donizetti într-o versiune semnată de câteva nume celebre: dirijorul Maurizio Benini, regizorul Bartlett Sher, cântăreţii Anna Netrebko - Adina, Matthew Polenzani - Nemorino, Mariusz Kwiecien- Belcore, Ambrogio Maestri- Dulcamara, Anne-Carolyn Bird- Giannetta, corul şi orchestra teatrului.

Dirijorul Maurizio Benini…

muzicianul italian specializat şi "responsabil" la MET pentru producţiile de tip bel canto şi verdiene s-a înţeles minunat cu regizorul american Bartlett Sher, un maestru recunoscut şi recompensat cu serioase premii consistente pentru spectacolele sale de revistă de pe Broadway, care au toate cel puţin un numitor comun - opulenţa montărilor. Au lucrat împreună pe aceeaşi scenă Le Comte Ory de Rossini, iar comentatorii muzicali au găsit spectacolul "viu, colorat şi inventiv". Aprecierile se pot extinde uşor şi asupra noului Elixir al dragostei despre care vorbim: mişcare, multă mişcare, mişcare organizată cu fiecare membru al corului implicat cu faţă şi personalitate proprii; mişcare naturală, frumoasă, elegantă, fiecare sunet, fiecare vorbă sunt subliniate de un gest sau o mimică a feţei, într-un tot armonios şi convingător. Spectacolul este plasat oarecum în epocă - un sat italian în prima jumătate a secolului XIX în care sătenii poartă costume cu linii şi sugestii amestecate dar "de epocă" - iar personajele principale sunt conturate scenic - mişcare şi costume - în perfectă armonie cu muzica. Umorul nu lipseşte - Adina aruncă sticla cu vin roşu, falsul elixir, în cuşca sufleurului de unde Nemorino o recuperează cu greu! M-am bucurat mult când nu mi s-a mai prezentat un Nemorino îngroşat prost, tăntălău şi stupid ci un tânăr frumos, elegant, sincer şi… poet. Personalitatea Adinei este sugerată şi conturată distinct în context printr-un superb costum de călărie/amazoană. Decorurile de dimensiuni impresionante sunt mânuite uşor şi eficient, schimbând rapid scena dintr-un câmp golaş într-o piaţă cu străzi, case şi biserică. (în pauze, incursiunile informative/demonstrative în culise sunt mult apreciate de public!).

Datorită genialei partituri care îi stă la dispoziţie dirijorul poate susţine muzical tumultul colorat al scenei. Gestul îi este precis, tempourile alerte, linia cantilenelor atent urmărită şi susţinută. Orchestra acompaniază discret cântăreţii, dar străluceşte acolo unde compozitorul o cere.

Interpreţii rolurilor principale…

Pe scenă, un cvartet vocal excepţional - nici nu se concepe altfel la MET! Am aşteptat-o cu bucurie şi nerăbdare pe soprana Anna Netrebko - am admirat-o fără reţineri stagiunea trecută în Manon de Massenet. Nici de astă dată aşteptările nu ne-au fost înşelate - cu timbrul ei inconfundabil cu tentă erotică discretă dar mereu prezentă, cu vocea agilă în pasajele de virtuozitate şi splendidă în linia cantilenelor (cu adevărat bel canto!), cu jocul de scenă viu şi convingător, cu şarmul cu care a cucerit uşor o întreagă lume, Anna Netrebko a dat glas şi viaţă unei Adine de referinţă. Mărturisesc însă, discret şi pe proprie răspundere, că pentru mine vedeta en titre a serii a fost tenorul american cu rădăcini italiene Matthew Polenzani. "Few singers today command the sheer beauty of timbre and dynamic control of Matthew Polenzani." scrie publicaţia Opera News. Şi cred că are dreptate. Matthew Polenzani umple scena prin prezenţa lui şi ochii şi urechile spectatorilor îl caută, atrase cu o putere de magnet. Cântul îi este colorat, vocea caldă şi bogat nuanţată, culorile şi forţa de expresie superbe şi convingătoare. Într-un interviu acordat în pauza spectacolului rossinian Le Comte Ory, întrebată cum poate fi atentă, în acelaşi timp la o partitură dificilă şi la un joc de scenă încărcat şi epuizant chiar şi pentru un sportiv, soprana Diana Damrau a răspuns: "Pe scenă nu mă gândesc niciodată la partea muzicală care este perfect însuşită şi rezolvată, mă gândesc numai la personaj!" La fel cred că procedează şi tenorul Matthew Polenzani reuşind cel mai bun Nemorino pe care l-am auzit şi văzut până astăzi într-un spectacol de Elixirul dragostei, cu performanţe vocale şi actoriceşti foarte, foarte greu de egalat sau depăşit.

Cvartetul personajelor principale s-a completat perfect cu baritonul polonez Mariusz Kwiecien - un Belcore cu o prezenţă scenică decorativă din toate punctele de vedere, o voce frumoasă dar poate prea agresiv aspră în contextul dat - şi cu basul italian de dimensiuni uriaşe şi cu voce de tunet imposibil de stăpânit care a creat uneori probleme partenerilor, Ambrogio Maestri în rolul Dulcamara - tare mult mi-aş dori să îl ascult o dată în Falstaff sau în Tonio, cred că este excepţional.

Am citit cronici diverse despre această producţie nouă cu Elixirul dragostei de Donizetti pe scena de la MET. Unele desfiinţau spectacolul, altele îl apreciau cu generozitate. Înclin către cea de a doua poziţie căci, dacă vrei să găseşti ceva de cârcotit, găseşti uşor dar mult mai sănătos este să apreciezi ceea ce este de apreciat şi să te bucuri fără rezerve atunci când un spectacol îţi provoacă, în întregul lui, bucurie şi încântare.