Sala mică a Ateneului Român s-a dovedit neîncăpătoarea în 12 octombrie 2010 la recitalul pianistului Toma Popovici. Iată o situaţie îmbucurătoare ce contrazice prejudecata că ar exista dezinteres faţă de cultura muzicală sau că publicul tânăr ar prefera doar genurile facile.

Care sunt premisele unei astfel de atracţii? În primul rând, palmaresul interpretului şi în al doilea rând, programul alcătuit exclusiv din lucrările lui Frédéric Chopin: Balada nr. 4 op. 52 în fa minor, Sonata nr. 2 op. 35 în si bemol minor şi Sonata nr. 3 op. 58 în si minor. A fost un omagiu adus marelui romantic de către organizatorii Stagiunii de marţi seara şi Institutul Cultural Polonez.

Toma Popovici are o personalitate conturată prin numeroase calităţi ce ţin de muzicalitate şi de o tehnică avansată. La cei 35 de ani are o experientă bogată în Europa şi SUA ca solist sau ca membru al Trioului Tancrede. Studiile urmate cu personalităţi precum Dana Borşan (UNMB), Gaby Casadesus (Fontainebleau), Horia Mihail, Victor Rosembaum (Boston) au dat roade; a obţinut premii importante ca şi invitaţii la festivaluri de anvergură: ”George Enescu” (1998), “Kneisel Hall Chamber Music”(2001, 2002), Rockport Chamber Music” (2007).

Sunt puţini pianişti care se încumetă să alăture pe un singur afiş două sonate de Chopin. Ambiţiile unui astfel de repertoriu deloc comod reflectă o atitudine demonstrativă, solicitantă din toate punctele de vedere.

De la bun început, Toma Popovici s-a remarcat prin evidenţierea polifoniilor latente specifice Baladei nr. 4 şi prin împletirea dramaticelor sonorităţi din Sonata a doua. Inventivitatea lui a fost însă îngrădită de o emotivitate excesivă, cu destul de multe impurităţi în parcurgerea textului muzical. Singura excepţie a constituit-o Marşul funebru – interpretat cu o limpezime convingătoare.

Calitatea recitalului a crescut considerabil în partea a doua. Am urmărit un pianist transformat parcă, cu o perlatură sugestivă şi care jongla dezinvolt cu accentele subtile, stăpân pe sine şi deosebit de expresiv. Astfel că Toma Popovici rămâne un interpret al surprizelor plăcute în care credem cu toată convingerea.