Vă propuneam ca temă nevoia de reinventare, pe care muzica clasică o are mai mult decât alte muzici, pentru că este un dat al ei. Lucrează cu un repertoriu care trebuie împrospătat mereu, ca percepție și din perspectiva publicului, dar mai ales din perspectiva celor care îi dau efectiv viață - și aceștia sunt muzicienii. Simțiți această nevoie acută? Îmi spuneați că este un dat intrinsec al condiției de dirijor.

În general al condiției umane și al condiției intelectuale artistice, pentru că operele de artă au, într-adevăr, un istorism. Ele au fost create în anumite perioade, există bineînețeles o tradiție în ceea ce le privește, există obieciuri, cutume instalate, așa numite stiluri, pe care, oricare interpret le recunoaște și de care ține seama, nu se poate să nu ții seama. Pe de altă parte există însă și o experiență acumulată, tot istorică, de la vechile compoziții până în ziua de astăzi care a făcut ca sensibilitatea, atât a publicului, cât și a muzicianului, a interpretului să fie mereu adaptată și reîmprospătată, reinventată, datorită acumulărilor, să spunem, stilistice, pe un nivel istoric până în ziua de astăzi; așa încât, deși Johann Sebastian Bach, bunăoară, care este un exemplu tipic pentru asta se cântă într-un anumit fel, să spunem, el pe alți parametrii este perceput, atât de către interpret, cât și de către ascultător, altcumva. Nu se poate ca toată experiența muzicală artistică acumulată, trecând prin Mozart, Beethoven, prin marii romantici, prin muzica secolului XX să nu-și lase urme în sensibilitatea și în gândirea noastră, inconștiente dacă vreți, dar acumulate în cele din urmă, așa încât se știe că în istoria cunoscută a interpretării, de când există documente sonore, respectiv înregistrări, din acel moment s-a constatat că estetica interpretativă în sine își are perioadele ei, evoluția ei. Se zice că la aproximativ 20-25 de ani, într-un secol, estetica, abordarea muzicală a momentului se schimbă cam de patru ori, dar adaugă de fiecare dată ceva, un inefabil care este destul de greu de explicat, să zicem imposibil de explicat, dar este ușor de perceput. Lucrul acesta se întâmplă în mod foarte fericit și cu marii clasici. Îl pomeneaţi pe Haydn, la fel se întâmplă cu Mozart sau cu Beethoven. Facultatea muzicii și calitatea, aș zice primordială, a muzicii, această așa-numită, cu un termen puțin banalizat,  universalitate, această universalitate și acest anistorism, pe de o parte, istorism pe de altă parte, fac ca lucrările de foarte mare valoare ale unor timpuri apuse să rămână contemporane până în ziua de astăzi, pentru că tocmai muzica conține acele valori eterne, imuabile, care răspund de fapt la sensiblitatea intimă a omului.

În activitatea dumneavoastră de până în prezent sigur că au existat şi momente de criză, orice creator trebuie să le aibă. Mă gândesc la momentele în care ajungi la concluzia că trebuie să rescrii ceva din modul în care ai privit lucrurile muzical până în momentul respectiv. Curentul interpretării informate istoric a revoluționat practic modul în care percepem muzica barocă în momentul de față, nu mai poți să faci abstracție de ce s-a întâmplat în ultimele trei-patru decenii din punctul acesta de vedere. Ce ne puteți spune despre momentele dumneavoastră de criză interioară?

Crizele interioare le-am avut atunci când m-au năpădit îndoielile. Îndoielile că mă aflu în fața unor muzici care merită conservate și promovate sau dimpotrivă, că mă aflu în fața unor experimente cu valoare pur documentară. Lucrul acesta mi s-a întâmplat în special cu muzica contemporană, pentru că se știe că o muzică își găsește înțelesul după un anumit timp, după o anumită perioadă, dacă vreți, istorică. Așa s-a întâmplat cu Johann Sebastian Bach. Reînviat sau ajuns a fi cunoscut la 100 de ani după moartea lui, cu un Debussy care a așteptat cel puțin 50 de ani până să fie aşa-zis redescoperit, dar lucrurile acestea se întâmplă în special cu muzicile contemporane nouă. Acele muzici pe care încă nu știm cum să le prețuim, nu știm în ce sertare valorice să le înscriem, așa încât, de foarte multe ori am avut îndoieli aflându-mă în fața unor partituri contemporane. Cu toate acestea am selectat de fiecare dată un număr dintre acestea care sper să rămână. Selecția aceasta o face de fapt timpul, așa încât îndoielile tale ca interpret contemporan cu niște lucrări contemporane sunt, cred eu, justificate, dar asta nu înseamnă că nu există o criză de conștință valorică. Faci sau nu faci această lucrare, cum să o faci, știi foarte bine că depinde foarte mult de tine ca interpret dacă o lucrare care are niște calități va rezista în timp sau nu. O primă audiție a unei lucrări este extrem de importantă pentru viitorul acelei lucrări.Asta este o parte de criză. O altă criză este cea care se întâmplă atunci când ajungi nu la o criză propriu-zisă, dar mai mult la o reevaluare. Atunci când reiei o lucrare de mare valoare pe care n-ai mai dirijat-o de foarte multă vreme. Dau un exemplu, Missa solemnis de Beethoven este o lucrare enormă, este o lucrare absolut genială, dar care din multe motive se cântă extrem de rar. Poate și o dată la 10, 20 de ani apare pe un afiș; sau Missa în si minor de Bach ori Matthaus-Passion, lucrările care se perindă destul de rar pe afișe și pe care tu le-ai făcut cândva, la tinerețe, le-ai învățat într-un anume fel, iar acum, după un număr de ani buni, revii la ele și le privești cu totul altcumva; și bineînțeles că te întrebi în ce măsură ceea ce ai făcut acum 20 de ani mai este valabil astăzi, dacă nu cumva ești tu cel care greșește în prezenti, dacă nu cumva prospețimea gândului tău de om tânăr și lipsit de prejudecăți nu a fost atunci mai sănătoasă decât astăzi, când o revezi. Deci astea sunt niște crize pe care le consider însă normale și nu crize majore, propriu-zis, fac parte din laboratorul interior, psihic, emotiv, de gândire generală și de evoluție a oricărui interpret.