Cum vedeți dumneavoastră parcursul propriei cariere? În primul rând, care considerați că a fost rolul destinului?

Destinul se întâmplă în orice moment, în orice gest, în orice interacțiune cu alți oameni, alți muzicieni, cu părinții, pe care le ai. Sunt poate momente mărunte de care nu bagi seamă, dar care în economia marii evoluții a unei vieți contribuie. Desigur, cele mai mari momente pentru mine au fost plecarea din orașul meu natal, din Galați. Părinții mei s-au mutat pentru mine la București, pentru că în acele vremuri comuniste, Liceul "George Enescu" era focarul de talent, care aduna cei mai buni tineri muzicieni din întreaga țară într-un singur loc și desigur, eforturi imense din partea părinților. Am ajuns la București. Acesta a fost deja un prim mare moment al destinului. Apoi după ce am absolvit Conservatorul din București, am obținut această bursă incredibilă la Școala "Juillard" de la New York, unde am avut parte de niște profesori senzaționali, precum Dorothy DeLay și violonistul Itzhak Perlman. Apoi a fost când mi s-a propus să devin profesor al Academiei Regale de Muzică din Londra, o onoare imensă pentru mine personal și ca român, și ca muzician și o recunoaștere, iarăși, un moment de destin. Sunt foarte multe puncte cheie în acest traseu și într-adevăr ar fi greu să enumăr doar câteva.

După destin, presupunem că intervine liberul arbitru. Cum vedeți raportul dintre muncă și talent?

Una nu poate să reziste fără cealaltă. Lumea spune într-adevăr că 95% este muncă și le dau dreptate, dar în același timp știu că fără acel 5% de talent, munca este degeaba; și din cauza aceasta, în opinia mea, ele sunt la fel de importante, în egală măsură. Talentul îl ai, te naști cu el, îl porți, dar în același timp nu poate fi valorificat fără foarte multă muncă și sacrificii. În același timp sunt foarte mulți muzicieni extrem de muncitori, care cumva nu sunt capabili să creeze acea atmosferă magică, care până la urmă nu se poate obține numai prin muncă, ci trebuie să fie și un dar de la Dumnezeu și atunci nu se poate una fără cealaltă.

V-aș fi întrebat, atunci, cât de departe se poate ajunge doar cu talent, dar presupun că nu mai are rost întrebarea.

Are rost întrebarea și este o întrebare foarte bună și care necesită un răspuns specific, pentru că există un fenomen: cei talentați sunt foarte buni de la vârste fragede și asta este o chestie extraordinară. Ei se detașează imediat față de masa celorlalți; însă, în timp, deoarece ei s-au născut cu această facilitate extraordinară de a mânui un instrument de orice fel, conduita de muncă suferă din primele etape. Și atunci, ei nu sunt obișnuiți să muncească prea mult. Problema apare la vârste adolescente, în care, puterea detaliului devine absolut covârșitoare și asta necesită multe ore de muncă și de chinuri. Și pentru că ei nu sunt crescuți în această conduită le pare foarte, foarte greu să se îmbarce pe acest drum. Din această cauză, foarte mulți tineri talentați și promițători se pierd în timp. Ajung departe numai cei care înțeleg acest fenomen și acceptă că sunt buni nativ, dar în același timp acceptă că fără a străpunge această membrană în ideea de sacrificiu și de dedicare totală, care implică foarte multă muncă, fără acest lucru ei nu pot ajunge prea departe. Și aceștia vor reuși, practic.

Să vorbim un pic despre începuturile carierei. Aveați modele la început? Aveți și acum modele profesionale?

Da. Noi ca tineri suntem într-o continuă căutare de modele, nu neapărat profesional, cât uman. În comunism aveam niște modele la noi în țară, niște violoniști extraordinari ai noștri, precum Ion Voicu sau Ștefan Ruha sau proprii profesori, apoi în perioada în care am fost plecat din țară, desigur, alte stele au apărut pe firmamentul meu propriu și am fost inspirat de mari violoniști pe care i-am și cunoscut personal sau mari artiști care au plecat dintre noi cu ani în urmă, dar prin calitatea înregistrărilor lor și a felului lor de a fi, pe care nu am putut decât să le citesc din cărți sau să leascult pe un disc, chiar și aceștia te modelează enorm. Încerci să fii ca ei, încerci să preiei cât mai multe din atributele lor artistice și cumva, întotdeauna ai modele, practic, în viață.

Cum vă raportați la factorii pe care îi discutam mai devreme - talent, noroc, destin - cum vă raportați la aceștia în activitatea pedagogică pentru elevi, pentru studenți?

Am predat vioară la cel mai înalt nivel de Conservator, de 25 de ani, practic și un singur lucru se detașează total în opinia mea și anume că un profesor trebuie să inspire, în primul rând. Ceea ce știe contează mai puțin. S-ar putea să fiu combătut în aceste afirmații, dar mai ales la noi în desăvârșirea actului artistic, un profesor trebuie să te inspire în primul rând, trebuie să crezi în el, trebuie să crezi în ideile lui. Dacă se întâmplă să ai un profesor care să și știe foarte multe și să te și inspire în același timp, atunci asta este varianta ideală. Din păcate sunt mulți profesori care știu multe sau nu chiar atât de multe și nu pot să inspire și cumva, studenții suferă voluntar sau involuntar de pe urma acestui fapt. Îmi place să cred că studenții mei de la Academia Regală și cei pe care îi am primprejur sunt inspirați. Nu neapărat că încearcă să mă copieze, dar adoptă ideile mele generale despre forța artistică, despre felul în care construiești o lucrare și despre felul în care faci muzică, în general.

Ce recomandați tinerilor studenți, unui tânăr student care este acum la început de carieră? Ce i-ați recomanda?

De-a lungul timpului, noi instrumentiștii trecem printre niște perioade noi, ca să spun așa, de depresie, în sensul că muncim foarte mult și nu suntem întotdeauna oarecum recunoscuți sau muncim foarte mult și nu obținem rezultatele pe care le dorim pe măsura muncii investite și acestea sunt momentele cheie care pot fi foarte novice și este foarte important să mergi mai departe, pur și simplu și să continui în crezul tău. Orice s-ar întâmpla, tu să mergi înainte. Asta mi s-a întâmplat și mie și știu că s-a întâmplat oricărui artist, indiferent cât de mare a fost el. Trebuie să mergi înainte și să crezi în ceea ce îți spune inima.

Ați trecut dumneavoastră prin astfel de perioade?

Fără discuție. Nu există artist care să nu fi trecut prin așa ceva, vă garantez.

Ați avut un crez și astfel cu ajutorul acelui crez ați trecut prin perioadele respective?

Absolut. Cumva, când norii se adună trebuie să fii lângă ce crezi tu și ce știi că e bun și anume: studiază cât mai mult și mergi înainte de la o zi la alta și vei trece prin perioadele acestea mai negre, dar asta mi s-a întâmplat și mie. Asta se întâmplă tuturor ș până la urmă ai să ajungi unde trebuie.

Vorbeați mai devreme despre calitatea profesorilor. Voiam să știu, se învață acest lucru? Este o chemare, pedagogia?

Cred că este. În orice caz se bazează în principal pe factorul uman, deci te simți atras de un anumit om, de ideile lui, de personalitatea lui, indiferent de domeniu. De la asta începem și acesta este și felul în care eu tratez proprii student. Eu nu mă uit la ei ca tineri violoniști. În primul rând mă uit la ei ca oameni și ca persoane la o vârstă fragedă care pornesc în viața matură sub ochii mei practic și așa îi văd în primul rând și apoi îi văd ca și violoniști. Asta este important. În același timp știu că și ei se uită la mine, în primul rând uman și sper că sunt inspirați de ce realizez profesional.