Una dintre veștile triste care domină zilele acestea viața muzicală se leagă de dispariția pianistului Radu Lupu. Domnule Marin Cazacu, cine a fost Radu Lupu pentru dumneavoastră?

Mărturisesc că am fost onorat să cânt alături de Radu Lupu. De fapt, a fost un privilegiu pentru toți cei care l-au cunoscut și, mai ales, l-au ascultat. Aș putea spune că arta sa va inspira în continuare generații de pianiști și de muzicieni, în general, de pe toate meridianele lumii, așa cum Dinu Lipatti, de exemplu, a devenit un reper interpretativ la nivel mondial, care inspiră și azi pe toți, la o distanță de 70 de ani de la dispariția sa.

Pentru mine, Radu Lupu, așa cum l-am cunoscut eu, avea o profunzime spirituală și umană ieșită din comun. Aș putea adăuga că aprecia însă și umorul românesc, în mod special, și se bucura sincer să ajute talentele deosebite din România. Îmi aduc aminte, de exemplu, de faptul că a fost primul artist român din străinătate care a oferit un sprijin financiar Filarmonicii George Enescu imediat după revoluție. Mărturisesc că noi rămânem cu amintirea unui geniu - pentru că asta a fost Radu Lupu - care ne-a oferit cele mai înălțătoare momente artistice.

Aveți o amintire personală legată de Radu Lupu pe care doriți să ne-o împărtășiți?

Au fost mai multe, dar serile petrecute după concerte, după ce interpretam împreună, erau de neuitat pentru că omul pe care-l vedeai pe scenă și care îți inspira, într-adevăr, acea relație deosebită cu spiritualitatea cea mai înălțătoare devenea omul care se apropia de sufletul tău și se bucura sincer de succesele tale, se bucura să audă povești din viața ta. Era un om care mi-a lăsat o impresie sufletească atât de apropiată, încât l-am considerat prieten și cred că și dânsul mă considera pe mine prieten.

Ce anume din arta pianistului Radu Lupu credeți că l-a făcut să se bucure de adorație din partea publicului? Este cunoscut faptul că a evitat de-a lungul timpului o legătură apropiată cu presa și că a încetat să mai înregistreze în studio în anii '90. Cu toate acestea, aparițiile sale au fost cu atât mai apreciate.

Așa este. Dar, totuși, înregistrările care există - unele dintre ele, de exemplu, cu Filarmonica din Israel și cu dirijorul Zubin Mehta - cine le ascultă, concertele sale de Beethoven, rămâne și astăzi fascinat de artă sa pianistică. Radu Lupu - dacă ar fi să-l catalogheze pianiștii, ar putea să o spună mult mai bine decât mine, eu fiind violoncelist - însă și pe cei care nu cântau la pian putea să-i inducă în această direcție de înălțare spirituală cum nu au mai trăit-o, pentru că Radu Lupu domina din punct de vedere filosofic muzica pe care o interpreta. Mi-amintesc, de exemplu, Concertul nr. 4 de Beethoven interpretat la București, care pentru mine a fost poate cea mai extraordinară interpretare pe care am ascultat-o vreodată cu acest concert. Sonatele de Schubert pe care le-a cântat tot în cadrul Festivalului George Enescu de la București sau concertele pe care le-a cântat împreună cu Daniel Barenboim, pentru două piane, Concertul de Mozart, de exemplu, la o deschidere a unui festival Enescu... putea să consideri că te afli în rai în acel moment și că ești beneficiarul celor mai frumoase momente pe care omenirea le-a creat. Radu Lupu făcea parte din categoria de persoane superioare. Poate că s-a retras în interiorul sufletului său tocmai ca să ne ofere aceste momente pe care el le trăia într-un anume fel, pe care nici un artist poate n-a reușit până acum, dintre cei pe care i-am cunoscut eu... De aceea l-am și pus alături de Dinu Lipatti, pentru că aveau ceva în comun atât la calitatea sunetului pe care-l emiteau, dar mai ales la înțelegerea spirituală a muzicii pe care o interpretau.